,,nesimţit, scandalos“, contractase o a treia căsătorie, fără a lua seama la înalta societate care ţipa în cor ,,ruşine mare, scandal !“, cu fiica celei de-a doua soţii (cu fiica sa vitregă, adică); prin atitudinea sa încrezătoare, imperturbabilă, determinase în scurtă vreme întreaga lume bună să-i accepte situaţia. Fusesem coleg de clasă, la şcoala primară, cu Alptekin, fiul cel mare al lui Feyzan şi al lui Cüneyt Bey, care pusese mâna convenabil, trecând, astfel, rapid de la cămătărie la industrie, pe fabrici şi pe celelalte bunuri ale grecilor şi evreilor care, neputând plăti impozitele aplicate de stat minorităţilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fuseseră trimişi în lagăre de muncă, şi despre care tata vorbea nu atât cu mânie moralizatoare, cât cu invidie, dar la a cărui prietenie ţinea, totodată, foarte mult, în vreme ce Sibel fusese colegă cu Asena, fiica lor mai mică. Ne-a făcut atât de multă plăcere să remarcăm atunci pentru prima oară acest lucru, încât am decis să ne revedem cu toţii, curând după aceea.

         - Să coborâm? am întrebat eu.

         - Eşti foarte prezentabil, dar stai drept, a spus Sibel, repetând fără să ştie spusele mamei.

         Bucătarul Bekri Efendi, Fatma Hanim, portarul Saim Efendi, cu soţia şi copiii, au venit la scurte intervale unul după altul, toţi gătiţi în straie elegante, şi i-au strâns mâna, fâstâciţi, lui Sibel. Fatma Hanim şi Macide, soţia portarului Saim Efendi, îşi puseseră pe cap nişte eşarfe cochete, pe care li le adusese mama de la Paris, aranjându-şi-le ca pe nişte broboade, ca să fie pe potriva lor. Fiii lui Macide şi ai lui Saim Efendi, cu feţele năpădite de coşuri, dar purtând sacouri şi cravată, o priveau pe Sibel admirativ, cu coada ochiului.

         Apoi i-am văzut pe Fahir Desluşitul, prietenul mason al tatei, şi pe soţia lui, Zarife. Tatei nu-i plăcea faptul că prietenul acela, la care ţinea foarte mult, era francmason; acasă îi

ponegrea pe masoni, afirmând că alcătuiau o „companie secretă, de pile şi privilegii“ în lumea afacerilor, parcurgea cu atenţie, exclamând ,,vai, vai, vai !“, listele masonilor turci, pe care le publicau editurile antisemite, şi ascundea cărţile de acest gen, cu titluri precum Faţa ascunsă a francmasonilor sau Am fost francmason, când venea Fasih pe la noi.

         Îndată după aceea a intrat, de parcă ar fi fost invitată la logodnă, vestita Şermin-de-Lux, singurul peşte de sex feminin din Istanbul (şi poate din întreaga lume islamică), cunoscută de întreaga lumea bună, care purta la gât un şal mov, simbolul ei comercial (nu şi-l scotea niciodată, pentru a masca urmele unui răni de cuţit), şi care era însoţită de una dintre frumoa-

sele ei ,,fete“, cocoţată pe tocuri exagerat de înalte ; am crezut o clipă, la vederea chipului ei familiar, că se număra printre oaspeţii la ceremonia noastră, dar ea s-a dus la cofetărie.

         Sibel îi cunoştea foarte bine, de la Clubul Mare, pe Faruk Şoarecele, cu ochelarii lui ciudati, cu care fusesem prieten de „aniversări“ în primii ani ai copilăriei, pentru că mama

lui era prietenă cu mama, şi pe fiii lui Maruf, îmbogăţitul din afacerile cu tutun, cu care ne întâlneam într-o vreme în parc, pentru că dădacele noastre erau prietene.

         Pe uşa turnantă au pătruns după aceea viitorul meu socru, precum şi mai vârstnicul şi corpolentul Melikhan, fostul ministru de externe, care urma să ne pună inelele în degete şi care, când a văzut-o pe Sibel, pe care o cunoştea din copilărie, a îmbrătişat-o şi a sărutat-o. M-a măsurat apoi fugar şi s-a răsucit spre Sibel:

         - Să-ţi trăiască, e foarte chipeş, a spus el. Mă bucur foarte mult, tinere, mi-a spus el şi mi-a strâns mâna.

         Prietenele lui Sibel s-au apropiat de noi, zâmbind. Fostul ministru a elogiat, exagerând, pe un ton pe jumătate glumet, pe jumătate serios, toaletele, fustele, podoabele, părul fetelor,

cu acea detaşare specifică bătrânilor care fac pe afemeiaţii şi care sunt întotdeauna priviţi cu îngăduinţă, apoi le-a sărutat, rând pe rând, pe obraji şi a coborât scara, cu aerul unei

persoane întotdeauna satisfăcute de sine.

         - Nu-mi place deloc individul ăsta jegos, a spus tata, coborând scara.

         - Las-o baltă, pentru numele lui Dumnezeu! a spus mama. Fii atent la trepte!

         - Le văd, slavă Domnului, că n-am chiorât, a spus tata.

         Când s-a pomenit faţă-n faţă cu priveliştea oferită de grădină, din care se zăreau Palatul Dolmabahçe şi, în spatele lui, Bosforul, Usküdarul şi Turnul Fecioarei, şi când a văzut

mulţimea plină de vioiciune, s-a înveselit. L-am luat de braţ, şi am început să ne strecurăm printre chelnerii care purtau platourile cu tartine colorate, salutându-i pe invitaţi, săru-

tându-ne cu ei şi întrebându-i pe larg cum o mai duceau.

         - Mümtaz Bey, să vă trăiască fiul, e leit dumneavoastră în tinereţe... E ca şi cum v-aş fi văzut pe dumneavoastră pe vremuri!

         - Sunt încă tânăr, stimată doamnă, a spus tata. Dar nu-mi amintesc de dumneavoastră...

S-a întors apoi spre mine:

         - Lasă-mă, nu mă mai ţine de braţ de parcă-aş fi olog, mi-a şoptit el cu blândeţe.

         M-am îndepărtat de el, discret. Grădina era scăldată-n lumină şi plină de fete frumoase. Îmi făcea plăcere să constat că cele mai multe dintre ele purtau pantofi decupaţi la vârf,

eleganți, cu tocuri înalte şi-şi vopsiseră intenţionat, cu grijă și plăcere, unghiile de la picioare în roşu pompier, că unele dintre ele purtau fuste lungi şi bluze care le lăsau cu generozitate la vedere braţele, umerii şi partea de sus a pieptului și că se simțeau bine pentru că nu li se vedeau picioarele. De asemenea, foarte multe tinere purtau poşete mici, strălucitoare, cu închizători de metal, aşa cum purta şi Sibel.

         Mai apoi, Sibel m-a luat de mână şi mi-a făcut cunoştinţă cu foarte multe rude, prietene din copilărie şi colege de școală, precum şi cu prieteni pe care nu-i cunoşteam deloc.

„Kemal, acum am să-ţi fac cunoştinţă cu o prietenă care o să-ți placă foarte mult“, îmi spunea ea de fiecare dată şi, în timp ce mi-o elogia pe persoana respectivă cu un aer care mie mi se părea mai degrabă oficial, în ciuda sincerităţíi şi a jovialităţii de care dădea dovadă, pe faţă i se aşternea o expresie plină de exuberanţă şi bucurie. Ceea