fără limbaj articulat. Spuneam că, dincolo de experiment, existenţa comunicării la întreaga lume vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge din însăşi definirea termodinamică a vieţii. Dacă toate fiinţele vii sunt sisteme deschise permiţând, între altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim de existenta unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii. Vom face o succintă trecere în revistă a diferitelor forme de limbaj nearticulat, expresie şi acestea a inteligenţei materiei vii.

  Pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi cu mediul, are o importantă vitală. Etologii sunt de părere că animalele "conversează" între ele mai mult decât credem noi. Sunetele emise de ele intră însă într-o altă gamă de percepţie decât aceea pentru care este formată urechea umană şi de aceea nu le auzim în toate cazurile. Expresia "tăcut ca peştele" era valabilă când nu se ştia că peştii sunt în realitate foarte gălăgioşi. Găsirea hranei, evitarea pericolelor (de care natura nu este lipsită), conduita de împerechere, creşterea puilor, comportamentul social prezent la multe animale nu ar fi fost posibile fără prezenţa unui cod de comunicare.

  Să luăm un exemplu mult discutat de cercetători, coloniile de Volvox. Sunt formate din celule flagelate care pot trăi ca atare în colonie, dar şi izolate. Morfologia şi funcţionalitatea lor vor fi diferite, după cum există sub o formă sau alta. In colonie toţi indivizii formează un organism unitar pluricelular. Ca urmare, indivizii biflagelaţi aflaţi la exteriorul coloniei vor fi cei care o deplasează încontinuu în apă. Hrănirea coloniei va fi asigurată prin difuziune, de aceleaşi celule exterioare, deoarece acestea sunt singurele care îşi păstrează cloroplastul. Se înţelege că o astfel de "diviziune a muncii" reclamă posibilitatea celulelor de a comunica între ele, adică existenţa unui limbaj, a unui sistem de comunicare prin intermediul căruia activitatea şi chiar structura indivizilor să fie dirijate. Este indiscutabil că o îngrămădire de corpuri inerte, spre exemplu de pietre, nu va putea niciodată să modifice în mod activ soarta vreuneia dintre ele. Întrebările rămân aceleaşi şi pentru coloniile de insecte cărora, chiar dacă ştim multe despre limbajul lor, nu le putem explica uşor diferenţierea genetică dirijată a indivizilor proveniţi din aceeaşi zestre ereditară dacă acceptăm teoriile moderne ale mutaţiilor aleatorii.

  Cercetările actuale au stabilit până în prezent mai multe forme de limbaj în lumea organismelor pluricelulare.

  Limbajul chimic. Este în directă relaţie cu simţul olfactiv şi cel gustativ, mult mai bine dezvoltate la alte specii decât la om. Comunicarea se face prin mesageri chimici secretaţi de animale, numiţi feromoni.

  Primul feromon a fost izolat şi descris la fluture de Butenandl şi Karlson. Sunt prezenţi la majoritatea speciilor, dar li se atribuie un rol aparte în comunicarea animalelor sociale.

  Marcarea teritoriului de către multe mamifere, marcarea drumurilor de la cuib spre sursele de hrană şi invers de către albine şi furnici, recunoaşterea partenerilor între ei (ceea ce presupune existenţa unui miros specific nu numai al speciei, ci şi al indivizilor), declanşarea alarmei în caz de pericol, declanşarea conduitelor de împerechere şi chiar a unor modificări structurale în vederea reproducerii sunt numai câteva din acţiunile mediate de feromoni.

  Luscher susţine ideea că ambii parteneri reproducători într-o colonie de termite emit feromoni inhibatori pentru maturaţia sexuală a celorlalţi. Mai simplu spus, pentru ca într-o colonie de termite (şi probabil ca şi la albine şi furnici să existe aceiaşi mecanism de reglare) să rămână cu funcţie de reproducere numai matca şi un mascul pentru fecundare, aceştia vor opri dezvoltarea sexuală a celorlalţi indivizi, pe care îi transformă în simpli slujitori (lucrători, soldaţi, doici), secretând un feromon inhibator. Când unul din parteneri dispare, celălalt va obţine la comandă înlocuitor, emiţând de astă dată un feromon activator.

  Prin aşa-zisul efect Whitten (observat la şoareci), masculul determină o stare propice fecundării la femelă prin feromonii din urina sa, după cum prin efect Bruce determină avortarea embrionului datorat altui partener.

  S-au efectuat multe experienţe care atestă orientarea după urmele chimice lăsate de către furnici. Sunt însă şi experienţe care sugerează existenţa şi a altor modalităţi de comunicare în afara feromonilor. Dacă se îngroapă o furnică în nisip, sau, şi mai concludent, dacă se închide în recipiente de sticlă ori metalice, în scurt timp la locul de "detenţie" va sosi o armată de furnici "eliberatoare". Cum s-a făcut comunicarea în acest caz de vreme ce acţiunea feromonilor este blocată? Să existe şi o posibilitate de comunicare prin câmpuri energetice purtătoare de informaţie, după cum am mai discutat?

  Comunicarea prin sunete. Conştientizând lumea numai în limitele în care ne-o relevă simţurile noastre, suntem adeseori înclinaţi s-o reducem numai la această întindere. Oamenii de ştiinţă au descris însă realităţi existente dincolo de porţile simţurilor noastre, dar accesibile simţurilor celorlalte animale. Urechea omenească este capabilă să perceapă numai sunetele a căror frecvenţă se situează între 16 şi 20000 Hz. Sub această scară se situează infrasunetele, iar deasupra sa, ultrasunetele. Nici unele, nici altele nu sunt auzite de om. Alte animale se folosesc tocmai de aceste sunete pentru comunicarea între ele. Liliacul emite ultrasunete care ating frecvenţe de 150.000 Hz. Prin intermediul lor liliacul detectează mediul în care zboară, inclusiv prada sa, formată din fluturi de noapte şi alte insecte.

  Ultrasunetele. Despre sonarul liliecilor s-a scris mult şi nu această abilitate a sa avem s-o relevăm, ci jocul "inteligent' inventat de natură între liliac şi victimele sale. O parte din fluturii de noapte vânaţi de liliac sunt prevăzuţi cu mijloace antisonar. Corpul lor s-a acoperit cu peri mici şi deşi care absorb sunetul în loc să-1 reflecte. Liliacul se orientează după sunetul reflectat de obiectele spre care a fost trimis. Nemaifiind reflectat, liliacul nu va mai obţine informaţii despre pradă. Alţi fluturi bruiază undele sonore emise de liliac, folosind un truc, pentru a lăsa impresia că este atât de mare încât liliacul să renunţe la un astfel de vânat, măreşte suprafaţa de reflexie a undelor bătând rapid din aripă. Prin posibilitatea de a percepe