Delfinii se înţeleg emiţând sunete pe frecvente situate între 150.000 şi 155.000 Hz. Sunt de o asemenea sensibilitate încât percep prezenţa în apă a unor obiecte extrem de mici. Se spune despre delfini că sunt foarte "palavragii", vorbesc tot timpul. Cât priveşte inteligenţa lor, considerăm de prisos să insistăm, fiind unanim recunoscută.

  Comunicarea prin ultrasunete face ca lumea adâncurilor să nu mai fie considerată o "lume a tăcerii"; ea nu este numai apanajul delfinilor, ci se întâlneşte şi la peşti, balene etc.

  Asemenea unor copii într-o clasă fără profesor, în abisul lor acvatic peştii fac tot felul de zgomote: sondează adâncurile aşteptând ecoul strigătelor emise, scrâşnesc din dinţi şi chiar bat toba cu aripioarele. Bineînţeles, zice Barnett, toată această zarvă ar fi de-a dreptul inutilă dacă n-ar exista urechi care s-o audă. Iar acestea nu sunt altele decât propriile lor urechi adaptate unor astfel de sunete.

  Infrasunetele. Alte vietăţi (fluturii şi insectele) folosesc registrul infrasunetelor. Este uşor de imaginat dimensiunea vacarmului sonor dacă urechea noastră ar fi fost bombardată şi cu sunetele din cele două extreme, de care "graţia" naturii ne-a protejat.

  Posibilitatea omului de a detecta frecvenţele sonore pe care le percep diferitele animale au neaşteptate aplicaţii practice pentru sine. Un aparat minuscul care imită sunetul de alarmă al ţânţarului asigură o perfectă protecţie împotriva acestora, nu numai sâcâitori, dar şi periculoşi vectori pentru multe boli.

  O experienţă deosebit de interesantă a realizat Peter Belton. Recolta de mei este periclitată de larva unei molii cu care se hrăneşte liliacul. Belton a aplicat pe un lot experimental de mei sunete din gama celor emise de liliac şi a constatat că larvele moliei dăunătoare s-au redus cu 60%, permiţând recolte sporite de mei.

  Sunetele. Dar şi în gama sunetelor, accesibile urechii noastre, au loc "discuţii" de care noi nu luăm cunoştinţă.

  Se spune că păsările nu cântă nici pentru plăcerea lor şi nici pentru a noastră. Cântă pentru a-şi declara teritoriul.

  Orice fiinţă nou-născută vine pe lume cu o serie de predispoziţii comportamentale strict necesare pentru viaţă (matematicienii contestă denumirea lor ca programe, păstrând-o numai pentru schemele de lucru date calculatoarelor; în sens metaforic însă se foloseşte frecvent termenul de program şi pentru conduitele înnăscute ale lumii vii). Toţi puii mamiferelor ştiu să sugă, iar ai păsărilor să deschidă ciocul pentru a primi hrana. Cântatul, zborul, înotul, reacţia de ascundere în faţa unui pericol sunt conduite înnăscute ca şi multe altele. Dar pentru ca aceste programe să funcţioneze eficient toată viaţa, este nevoie ca într-o anumită perioadă bine determinată din viaţa animalului să apară un semnal declanşator specific. Sub acest aspect creierul său devine un sensibil receptor de semnale.

  Imprinting. Prima voce pe care o aude puiul este vocea mamei sale. Este suficient pentru a nu o mai uita vreodată. In câmpul plin de mogâldeţe reprezentând pui de pinguin, în ciuda vacarmului de strigăte, părinţii şi puii se recunosc imediat după voce.

  Gestul de a-şi urma mama se învaţă de asemenea în primele zile de viaţă. Neavând nici o putere de discernământ, puiul urmează orbeşte orice formă în mişcare, rămânând apoi multă vreme ataşat primei sale experienţe. Acest fenomen, denumit imprinting sau imprimare, a fost amplu studiat de către Konrad Lorenz, cunoscutul etolog austriac, ale cărui cercetări şi-au primit recunoaşterea internaţională odată cu cele ale concetăţeanului său Karl von Frisch, nu mai puţin celebru pentru descifrarea limbajului prin dans la albine.

  Bobocul de raţă învaţă să-şi urmeze mama între ora a 13-a şi a 17-a. In acest interval de timp el se ataşează de prima formă pe care o vede în mişcare. Lorenz a imitat strigătele mamei şi mersul ei legănat. Bobocii l-au urmat fără ezitare. Dincolo de acest interval bobocii nu se mai pot ataşa de cineva şi rămân stingheri, aşa cum se întâmplă cu orice pui sau copil lipsit de căldura mamei în prima copilărie. Pentru acest motiv mama rămâne personajul cel mai important din viaţă; ea este şi primul învăţător şi tiparul după care se va modela viaţa afectivă a viitorului adult.

  Oricât ar părea de curios, există şi o şcoală de canto a păsărilor, fără de care acestea nu-şi pot executa aria fără greşeli. Tocmai pentru că tinerii învaţă de la adulţii pe care-i întâlnesc în jurul lor apar diferenţe de la o zonă la alta, dialecte diferite ale cântecului de la o vâlcea la alta, cum se exprimă sugestiv Barnett. Pe lângă cântecul specific pentru specia respectivă, există şi particularităţi individuale care servesc la recunoaşterea partenerilor şi a puilor. Înregistrările făcute de cercetători lasă impresia unui adevărat dialog între păsări.

  *) Studii ulterioare au arătat că există totuşi o variabilitate şi o largheţe în "fixitatea" acestui interval de la specie la specie (n.a.).

  Sunt cunoscute multe păsări pentru talentele lor de imitaţie. S-au înregistrat duete repartizate între soţi cu partituri învăţate în casa unor muzicieni. Ca şi la oameni, exersarea în timp a evidenţiat o perfecţiune în execuţie. Mai mult, când unul din parteneri a murit, celălalt şi-a însuşit partitura în întregime. Cercetătorii presupun că reluarea în întregime a cântecului de către partenerul rămas ar reprezenta o chemare a celui plecat.

  Prin descrierea modului de a învăţa să cânte al păsărilor nu intenţionăm să subliniem virtuozităţile lor artistice (deşi există mărturii că ele nu imită niciodată exemple nereuşite), ci doar faptul că şi în lumea lor este valabilă constatarea că "nimeni nu se naşte învăţat", având şi ele nevoie de ucenicie.

  Cântec şi comunicare. Cântecul păsărilor reprezintă o modalitate de comunicare cu grupul, multe din semnificaţiile sale fund descifrate – anunţarea unui teritoriu ocupat, chemarea unei partenere; este posibil să aibă chiar valenţe afective de vreme ce avem certitudine asupra unor comportamente care au ca finalitate seducerea partenerului prin expunerea penajului colorat după un impresionant ceremonial de paradă. Se subliniază adesea că păsările nu cântă din plăcere, dar nu se poate