nega că şi în lumea animalelor întâlnim conduite ludice, jocuri între tineri, mângâieri tandre între părinţi şi pui, "plictisirea" părinţilor de către pui, care sunt puşi la punct uneori exact în maniera în care procedează omul.

  Galaxiile vieţii. Cercetările moderne au relevat că toate ţesuturile vii emit radiaţii luminoase, fenomen care a fost numit bioluminiscenţă. Dacă noi nu o sesizăm în mod obişnuit, aceasta se explică prin fondul de emisie luminoasă scăzut sub pragul de percepţie optică. Există însă oameni care dispun de o astfel de capacitate şi descrierile lor confirmă datele obţinute prin înregistrările instrumentale. Cantitatea de lumină emisă este direct proporţională cu activitatea metabolică a ţesuturilor şi cu starea de sănătate a organismelor. Imaginile fotografice înregistrate în culori au frapat prin frumuseţea şi bogăţia lor pe cercetători, creând impresia unor adevărate "galaxii ale vieţii", cum le numeşte Stanley Krippner.

  O serie de organisme emit însă radiaţii luminoase vizibile. Cele mai multe dintre ele trăiesc în mări şi oceane, iar capacitatea lor de a genera lumină apare ca o necesitate în condiţiile vieţii trăite în bezna adâncurilor.

  Adeseori apa mărilor oferă un spectacol feeric prin jocul de lumini comparat cu un foc de artificii, graţie unor organisme mici flagelate, numite peridinee. Acestea se pot ataşa la aripile păsărilor, care în noapte par flăcări zburătoare, sau pot lumina sub tălpile oamenilor când sunt aruncate de valuri pe plajă, prilej pentru multe legende. In acest sens, B. Sergheev povesteşte cu mult umor o întâmplare petrecută cu mai bine de un secol în urmă.

  Pasărea de foc. La 9 septembrie 1864, Feodor, diacon la mănăstirea Sf. Gheorghe din Staroladojsk, lăcaş bisericesc cocoţat pe malul abrupt al măreţului Volhovo, se întorcea acasă de la un botez. Era o seară caldă, cerul se învăluise de nori grei care pluteau ameninţător jos de tot deasupra pământului. Cădea o ploaie măruntă de toamnă. Diaconul era cam cherchelit şi bătrânele-i picioare, care de mult nu prea îl mai ascultau, refuzau să mai meargă. Încurcându-se în poalele anteriului ud, împiedicându-se şi alunecând pe pământul ce mustea de băltoace, Feodor îşi găsea cu greu cărarea.

  Răpăitul slab al ploii înăbuşea toate celelalte zgomote; doar undeva jos lângă apă se auzea clinchetul clopoţelului unui cal împiedicat şi, din timp în timp, tăcerea era tulburată de şuieratul aripilor cârdurilor de raţe zburând dinspre Volhovo. Raţele îl speriară pe Fe-odor. El tresărea, îşi făcea cruce cu o mână nesigură şi orbecăia mai departe, căutând în întuneric înspre malul râpos din apropiere. Deodată în întâmpinarea lui, ca o stea căzătoare, se aţinti un punct luminos. Într-o clipă punctul se prefăcu într-o pată scânteietoare, se auzi un zgomot de bătăi de aripi şi apoi totul dispăru. Ridicându-se din iarba udă, în care se prăvălise uluit, diaconul mai ameninţă încă multă vreme cu pumnul în urma păsării ce îşi luase zborul. A doua zi dimineaţa toţi enoriaşii aflară că diavolul, prefăcându-se într-o pasăre de roc, a încercat să-i azvârle pe Feodor de pe malul abrupt, dar a fost nevoit să se retragă, izgonit şi ruşinat.

  Stareţul mănăstirii, care nu aproba veselele petreceri ale lui Feodor, pentru a-1 feri pe diacon de năluciri potrivnice lui Dumnezeu, i-a dat drept canon 50 de mătănii pe zi în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu. Mătăniile n-au ajutat însă. Prin sat au început să se audă zvonuri cum că prin ţinut ar fi apărut din nou pasărea de foc. In fiecare seară o zărea câte cineva. Îndată ce se lăsa întunericul nopţii şi începea zborul raţelor apărea şi raţa luminoasă. A fost întâlnită până la sfârşitul lui septembrie şi întotdeauna singură. Apoi a dispărut, probabil zburase spre sud".

  Bioluminiscenţa. La unii peşti, structurile generatoare de lumină se aseamănă izbitor cu cele construite de om. Pentru concentrarea fluxului luminos se folosesc de o formaţie gelatinoasă ce joacă rol de lentilă.

  Se spune că multe animale ar folosi această posibilitate pentru a-şi lumina calea în adâncuri. Alte animale, dar nu chiar toate, o folosesc în scop de apărare revărsând brusc un nor luminos şi cromatic în fata duşmanului. Animalul se pierde apoi după această perdea luminoasă. Nu este exclus nici efectul de "orbire" temporară, bine cunoscut şi de om când i se proiectează neaşteptat o lumină puternică în ochii obişnuiţi cu întunericul.

  Sergheev citează o observaţie interesantă făcută de V. Beebe, care ne poate oferi iarăşi o imagine a ceea ce poate însemna inteligenţa naturii. Scufundat la mare adâncime, Beebe a văzut cum un vierme a fost rupt în două de un alt animal. Brusc, segmentul posterior a început să lumineze, oferindu-se pradă urmăritorului, în timp ce segmentul anterior s-a pierdut în întuneric.

  Bioluminiscenţa este uneori folosită pentru a captura hrana. Există un peşte care are deasupra gurii o prelungire proiectată înapoi întocmai ca o undita. La capătul său, pe post de momeală, se află o mică dilataţie luminiscentă viu colorată. Când animalul neinspirat o înghite, devine rapid victimă.

  Bioluminiscenţa este utilizată şi ca semnal de recunoaştere. Fenomenul este prezent atât în lumea marină, cât şi în cea a insectelor. Există mai multe specii de licurici care semnalizează pe un cod propriu în scop de recunoaştere. Masculul emite în noapte chemări luminoase ritmice. Femela îi va răspunde după un interval de timp bine determinat şi specific pentru fiecare specie. Spre exemplu, masculul speciei Photinns pymlis emite semnale luminoase la 5-8 secunde interval. Femela sa răspunde emiţând aceleaşi semnale, dar cu 2 secunde mai târziu. Este ca şi cum doi oameni s-ar recunoaşte în noapte după semnalele pe care şi le fac cu lanterna sau felinare, fiecare cunoscând dinainte modul de semnalizare al celuilalt. Să ne amintim că vreme îndelungată, înainte de apariţia mijloacelor moderne de comunicare, oamenii anunţau primejdia de invazie semnalizând cu focuri aprinse succesiv de la hotare spre interior.

  O semnalizare luminoasă şi mai curioasă o întâlnim la unii licurici asiatici. Masculii se adună în grup şi emit sincron semnale luminoase la care vor răspunde propriile lor femele.

  Radarul viu. Necesitatea de a descoperi inamicul de la