o distanţă suficient de mare pentru a putea întreprinde măsuri de securitate a condus la invenţia radarului, care apare abia în timpul celui de-al doilea război mondial. Natura a brevetat însă invenţia cu mult timp înainte, aşa cum a utilizat şi forţa curentului electric, cunoscută târziu de om. In definitiv şi detecţia duşmanului şi a prăzii, ca şi folosirea ca armă împotriva lor constituie utilizări de către natură a aceleiaşi surse -energia electrică.

  Peştii electrici sunt cunoscuţi încă din antichitate, fiind uneori folosiţi în scop terapeutic. Somnul electric şi ţiparul electric pot genera o tensiune electrică ce atinge până la 600 volţi, iar torpila electrică dezvoltă un curent de 60 amperi. Organele lor electrice sunt formate din plăci musculare dispuse pe coloane legate între ele după cea mai simplă regulă electrotehnică. Orice elev de liceu ştie că montarea în serie a bateriilor într-un circuit conduce la obţinerea de tensiuni mari, iar montarea lor în paralel dezvoltă un curent mare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în natură: la peştii care dezvoltă tensiuni mari coloanele organelor for electrice sunt dispuse în serie, iar la cei la care tensiunea este mică dar curentul este mare, coloanele sunt unite în paralel. După cum constatăm, natura nu are nevoie de instruire; peştele "ştie" să producă electricitate, aşa cum albinele "ştiu" să aplice măsurători geometrice în indicarea surselor de polen sau să dirijeze operaţiuni de inginerie genetică pentru a obţine un număr echilibrat de membri în stup.

  Dar să revenim la radarul natural. Se cunosc peste 300 de specii de peşti care generează în jurul lor un câmp electric uniform. Cu ajutorul acestui câmp electric mormiridele din Nil, petromizonidele, peştele Gyinnarchus detectează prada, ca şi inamicii, şi se orientează în mediu folosind undele de energie electrică, întocmai cum o fac liliecii cu undele sonore.

  Pisica de mare este înzestrată cu mijloace şi mai specializate de detecţie a hranei vii. Dispune de receptori de câmp electric aşa de fini încât poate descoperi prada chiar îngropată în nisip. Sunt detectate de la distanţă victimele prin receptori extrem de sensibili.

  Comunicare prin limbaj. Am amintit că diverşi cercetători au reuşit să obţină prin înlocuirea cuvintelor, sub diverse forme, adevărate conversaţii cu gorile şi cimpanzei, ceea ce denotă că în mediul lor natural este foarte posibil ca aceste animale să se servească de o anumită formă de limbaj.

  Limbajul animalelor, spre deosebire de al omului, este sărac, strict limitat la situaţia ce o semnalează. Numai omul are un limbaj de lux, nuanţat.cu omonime şi sinonime, figuri de stil etc., elemente datorate inteligenţei şi culturii sale. Numai oamenii pot reda noţiuni abstracte şi pot ascunde adevărul în fraze abile.

  Sunt animalele fiinţe agresive? Întâlnirea multor animale din aceeaşi specie se face printr-un schimb de "amabilităţi", interpretat de biologi ca fiind un ceremonial de salut. Câinii şi pi-sicile se adulmecă reciproc, iar maimuţele se îmbrăţişează. Dar această armonie nu este o lege, mai ales atunci când animalele gregare întâlnesc congeneri din alt clan.

  S-ar părea că agresivitatea animalelor tine în primul rând de posesia unui teritoriu. Instinctul de proprietar este aşa de pregnant, că în încăierarea dintre un posesor de teritoriu şi un intrus învinge, în majoritatea situaţiilor, cel de partea căruia este dreptatea, adică animalul care se află la el "acasă". In "deplasare" curajul lor suferă. Când sunt urmărite în zbor, păsările se întorc înapoi deasupra capului celui ce le urmăreşte imediat ce au ajuns în zona de graniţă a teritoriului lor.

  Toate femelele devin agresive când îşi apără puii, agresivitate care credem că ar putea avea ca semnal însăşi prezenţa puilor, de vreme ce o pasăre poate fi uşor îndepărtată de pe cuib când cloceşte, dar nu şi când au apărut puii.

  Vae victis! Cercetătorii care au studiat direct şi vreme mai îndelungată comportamentul animalelor susţin ca din încăierările lor rezultă numai arareori răniţi grav sau victime, deoarece, spre deosebire de om, animalele au generozitatea de a dărui viaţa aceluia ce se recunoaşte învins. Să ne amintim de câte ori femeile romane refuzau să dăruiască viaţa gladiatorului învins numai pentru plăcerea crudă de a vedea cum viaţa se stinge brutal o dată cu râul de sânge care ţâşnea din pieptul sfâşiat de tridentul învingătorului. Ameninţătorul Vae victis, atribuit regelui gal, a marcat adeseori viaţa oamenilor în frământata lor istorie. De aceea nu poate fi motivată pretenţia unor sociologi contemporani de a justifica agresivitatea umană prin pretinsa agresivitate a animalelor ce ne-au precedat pe firul evoluţiei.

  La unele animale agresivitatea nu constituie decât un preludiu al împerecherilor. În perioada de reprodu-cere, peştii din familia Cichlidae, care până atunci trăiau în comun, încep să se manifeste ca "proprietari" de teren. Şi femelele şi masculii se bat pentru teritoriul lor. În cele din urmă femelele se lasă învinse şi perechea sfârşeşte prin a împlini destinul tuturor fiinţelor – acela de a se reproduce.

  În ciuda oricărei aparenţe, comportamentul animalelor aflate pe o treaptă de evoluţie premergătoare omului nu se desfăşoară la întâmplare, ci are legi bine statuate.

  Este un limbaj al semnalelor înţelese nu numai de indivizii aceleiaşi specii, dar unele, cum ar fi cele ce anunţă un pericol sau hrana, sunt adeseori decriptate şi de către indivizii altor specii care vor reacţiona în consecinţă. La ţipetele alarmante ale unei coţofene care umplu văzduhul cu stridenţa lor se constată că sunt alertate şi o serie de mamifere, nu numai păsările din jur.

  Iată, în descrierea lui Barnett, cum pune stăpânire pe un teritoriu pasărea numită măcăleandru european. Când a găsit un teritoriu nedisputat de nimeni caută mai întâi să se asigure de disponibilitatea sa, cântând "sfios" şi prudent, aşezat aproape de sol. Daca nimeni nu-i contestă intenţia de "împroprietărire" se urcă mai sus, expus la vedere, iar în cântecul său apare curajul de stăpân. Dacă se iveşte un alt pretendent, începe să cânte şi mai curajos. Dacă noul venit nu renunţă, i se arată agresiv guşa sa roşie, semnal menit probabil sa înfricoşeze pe adversar întocmai cum într-o ceartă de