atârnau, legate cu sfoară, câteva decupaje din hârtie care reprezentau o pasăre, un nor, o vacă, o pisică. Siluetele acestora se distingeau clar, până în cele mai mici detalii, dar fuseseră prinse împreună pentru a reprezenta un întreg. La fel ca atunci când am venit, n-am simţit prezenţa vreunei persoane acolo şi nici nu se auzea vreun sunet. Aveam senzaţia că trăiesc singur printre nişte ruine extrem de bine îngrijite.

  Lumea a început să se întoarcă în zona C imediat după ora cinci. Am privit pe fereastră şi am zărit trei femei trecând pe sub ea. Toate purtau pălării, aşa că nu le vedeam chipul şi nu-mi dădeam seama de vârsta lor, dar după voce nu păreau foarte tinere. Imediat după ce au dat colţul, au mai apărut patru femei din aceeaşi direcţie şi, asemenea grupului de dinainte, au dispărut după acelaşi colţ. Amurgul părea să învăluie totul. De la fereastra sufrageriei se vedeau copacii şi conturul dealurilor. Peste coama lor plutea o dâră de lumină palidă.

  Naoko şi Reiko s-au întors împreună la ora cinci şi jumătate. Eu şi Naoko ne-am salutat frumos, de parcă nu ne mai văzusem şi înainte. Părea chiar stânjenită. Reiko a văzut cartea şi m-a întrebat ce citesc. I-am spus că e Muntele vrăjit al lui Thomas Mann.

  — Cum ai putut să-ţi aduci o asemenea carte într-un loc ca ăsta? m-a întrebat ea. Avea dreptate, normal.

  Reiko a făcut cafea pentru toţi trei. I-am vorbit lui Naoko despre dispariţia bruscă a Cavaleristului şi despre ultima zi în care l-am văzut şi în care mi-a dat licuriciul. Naoko mi-a spus că-i părea rău că a plecat, pentru că i-ar fi plăcut să-i mai vorbesc despre el. Reiko a întrebat cine era Cavaleristul. I-am povestit şi ei câte ceva şi am făcut-o să râdă cu poftă. Poveştile despre Cavalerist smulgeau întotdeauna zâmbete şi înveseleau lumea.

  La ora şase ne-am dus la cantina din clădirea principală ca să cinăm. Eu şi Naoko am mâncat peşte prăjit cu salată de crudităţi, legume fierte, orez şi supă. Reiko s-a mulţumit cu o salată din paste şi crudităţi şi o ceaşcă de cafea, însoţită de o ţigară.

  — Pe măsură ce îmbătrâneşti, mănânci tot mai puţin, explică ea.

  În cantină mai erau vreo douăzeci de persoane. În timp ce mâncam, au mai sosit unii, dar între timp au plecat alţii. Cu excepţia diferenţelor de vârstă, atmosfera era asemănătoare cu cea de la cantina căminului, cu o singură precizare importantă: toată lumea vorbea pe un ton liniştit, nimeni nu striga, nimeni nu vorbea în şoaptă, nimeni nu râdea tare, nimeni nu gesticula, nu ţipau unii la alţii. Am văzut grupuri de trei până la cinci persoane. În fiecare grup vorbea o singură persoană şi ceilalţi ascultau cu interes, iar când persoana respectivă termina de vorbit, locul ei era luat de următoarea. Nu îmi dădeam seama despre ce vorbeau, dar felul cum vorbeau mi-a amintit de partida de tenis pe care o văzusem la prânz. Mă întrebam dacă şi Naoko vorbea la fel când era în grup cu ei. Ciudat, dar pentru o fracţiune de secundă m-a cuprins o senzaţie de singurătate amestecată cu gelozie.

  La masa din spatele meu, un bărbat cu un început de chelie, îmbrăcat în alb, cu aer de doctor, încerca să explice tânărului nervos, cu ochelari şi femeii între două vârste, cu faţă de veveriţă, ce efecte are imponderabilitatea asupra secreţiei sucului gastric. Amândoi îl ascultau, scoţând din când în când câte o exclamaţie, dar cu cât îl auzeam mai mult, cu atât eram mai convins că nu e doctor, deşi purta halat alb.

  Nimeni din cantină nu mi-a acordat o atenţie deosebită, nimeni nu m-a privit pe sub sprâncene şi nu eram convins că prezenţa mea fusese măcar băgată în seamă. Cred că li se părea normal să fiu şi eu acolo.

  Doar bărbatul în halat alb s-a întors o dată spre mine şi m-a întrebat:

  — Cât stai aici?

  — Două nopţi, am răspuns. Plec miercuri.

  — E frumos aici în această perioadă a anului, dar vino iar la iarnă. Zău că e superb când totul e acoperit de zăpadă.

  — S-ar putea ca Naoko să plece înainte de a începe ninsoarea, i-a spus Reiko individului.

  — Şi ce dacă, iarna e frumoasă aici, repetă el, cu o figură serioasă.

  Eu mă îndoiam din ce în ce mai mult că individul în alb ar fi doctor.

  — Despre ce vorbiţi în general? am întrebat-o pe Reiko.

  Câteva clipe, am avut impresia că nu a înţeles întrebarea mea.

  — Despre ce vorbim? A, nu cine ştie ce, doar despre lucruri obişnuite. Despre ce s-a întâmplat în ziua respectivă, despre cărţile pe care le-am citit, despre vremea de a doua zi… cam atât. Să nu-mi spui că-ţi imaginai că noi, cei de-aici, sărim ca arşi şi ţipăm ceva de soiul: „Mâine o să plouă dacă ursul polar mănâncă stelele în noaptea aceasta!”

  — Nu, normal că n-am vrut să spun aşa ceva. Doar mă întrebam ce fel de conversaţii se pot purta.

  — E un loc liniştit şi lumea vorbeşte liniştit, spuse Naoko. Făcuse o grămăjoară de oase de peşte în colţul farfuriei şi îşi tampona gura cu o batistă. Nu e nevoie să ridice nimeni vocea aici, nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic şi nu trebuie să atragi atenţia nimănui.

  — Aşa mi-am şi imaginat, am spus eu.

  În timp ce cinam în atmosfera tăcută, am fost surprins să constat că îmi lipsea gălăgia cu care mă obişnuisem. Mi s-a făcut brusc dor de râsete, de strigăte, de trăncăneli. Era exact gălăgia pe care nu am mai putut-o suporta în ultimele luni, dar acum că eram aici, într-o atmosferă de linişte, chiar stranie aş spune, nu mă simţeam relaxat. Atmosfera din cantină semăna cu cea de la un târg de maşini-unelte – un loc în care se adună specialişti interesaţi