bani, în unele zone aceştia devenind chiar zestrea miresei. Lumea asta e foarte ciudată. S-ar putea ca un individ de lângă tine să poarte părul unei indoneziene.

  Atât eu, cât şi salariatul cel gras din categoria bambus, ne-am uitat în jurul nostru fără să vrem.

  Am trecut pe la biroul din Shimbashi ca să luăm un plic cu f°i de sondaj şi creioane. Compania aceasta ocupa locul al doilea pe piaţă, dar din consideraţie pentru clienţi, nu avea nici măcar firmă la intrare. Clienţii puteau intra şi pleca în voie, fără să se simtă stânjeniţi. Nici pe plic, nici pe foile de sondaj nu scria numele firmei. La departamentul de sondaje? W completat un formular cu numele, vârsta, adresa şi studiile. În birou era incredibil de multă linişte. Nu se ţipa îa telefon, ^u se bătea la calculator cu mânecile suflecate, salariaţii erau nnbrăcaţi îngrijit şi-şi vedeau de treabă cu multă seriozitate.

  După cum era de aşteptat, de fapt, nu exista nici un bărbat cu chelie. Poate că unii purtau perucile companiei, dar mi-a fost imposibil să-mi dau seama care anume sau dacă existau totuşi asemenea persoane. Dintre toate firmele în care am intrat până acum, aceasta avea ambianţa cea mai stranie.

  Am luat metroul spre Ginza. Fiindu-ne foame şi având suficient timp la dispoziţie, ne-am oprit la Dairy Queen să mâncăm un hamburger.

  — Domnule Pasăre-arc, ai purta perucă dacă ai cheli? Întrebă Mai Kasahara.

  — Păi, ştiu eu… Nu cred. Nu-mi plac lucrurile complicate care necesită timp. Probabil că m-aş resemna şi aş umbla aşa, chel.

  — Bravo! Spuse ea, îndepărtând sosul de roşii cu şerveţelul. Foarte bine. Bărbaţii cu chelie nu arată chiar atât de rău. Eu nu consider că ăsta ar fi pentru ei un motiv de îngrijorare.

  — Zău?

  Timp de trei ore ani stat la intrarea în metroul din apropierea clădirii Wako, numărând bărbaţii cu chelie care treceau pe lângă noi. Cea mai sigură metodă pentru a stabili gradul de chelire era să-i priveşti de sus, urcând şi coborând scările de la metrou. Mai Kasahara decidea categoria – de exemplu, pin sau bambus – iar eu o treceam în fişă. Îmi era clar că mai făcuse lucrul acesta de nenumărate ori. N-a bâjbâit o secundă, n-a avut nici o clipă de ezitare, nu s-a corectat nici măcar o dată. Îi categorisea cu viteză şi precizie, dând verdictul în şoaptă ca să nu se prindă cel în cauză. Când se întâmpla să treacă mai mulţi bărbaţi cu chelie în acelaşi timp, o auzeam zicând repede: prună prună bambus pin bambus prună”. La un moment dat a trecut pe lângă noi un domn cărunt, foarte distins. S-a oprit, surprins, în dreptul nostru:

  — Pot să vă întreb ce anume faceţi aici? Întrebă el.

  — Un sondaj, i-am răspuns eu scurt.

  — Ce fel de sondaj?

  — Ceva legat de studii sociale, am spus eu.

  — Prună pin prună, spuse Mai Kasahara încet.

  Nu l-au prea convins răspunsurile noastre, aşa că după ce ne-a mai aruncat câte o privire, şi-a văzut resemnat de drum.

  Când ceasul de pe clădirea Mitsukoshi de peste drum arăta 1 ora patru, am terminat cu sondajul şi ne-am întors la Dairy Queen să bem câte o cafea. Treaba pe care o făcusem nu solicitase prea mult efort, dar îmi simţeam gâtul şi umerii înţepeniţi. Poate că senzaţia se datora activităţii în sine, pentru că aveam un oarecare sentiment de vinovăţie. Cum să stau şi să număr, pe furiş, capetele cu chelie? În metrou, în drum spre biroul din Shimbashi, m-am trezit continuându-mi activitatea de pe stradă, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte prost. De câte ori îmi propuneam să renunţ, mă apuca un zel şi mai mare. Am dat foile de sondaj la biroul care se ocupa cu aşa ceva şi am încasat banii – o sumă frumuşică pentru efortul depus şi timpul consumat. Am semnat actul de primire a banilor şi i-am băgat în buzunar. Am luat împreună cu Mai Kasahara metroul spre Shinjuku şi de acolo, pe linia Odakyu, spre casă. Era ora la care începea aglomeraţia. N-am mai fost de multă vreme într-un mijloc de transport în comun la oră de vârf, dar nici nu pot spune că îmi fusese dor de aşa ceva.

  — Am făcut treabă bună azi, nu? Zise Mai Kasahara. Stăteam în picioare unul lângă altul şi abia ne puteam mişca. N-a fost deloc grea şi nici rău plătită munca noastră.

  — Chiar bine răsplătită, am spus eu, sugând o bomboană de lămâie.

  — Vii cu mine şi data viitoare? Putem să facem asta o dată pe săptămână.

  — De ce nu? Am zis.

  — Ştii, domnule Pasăre-arc… Spuse ea după o pauză, de parcă atunci i-ar fi venit ideea. Părerea mea este că bărbaţii se tem să nu chelească pentru că asociază asta cu sfârşitul vieţii. Adică, atunci când văd că li se răreşte părul, se gândesc că şi firul vieţii se subţiază şi că faptul în sine constituie un pas uriaş spre moarte.

  M-am gândit câteva clipe la ceea ce mi-a spus.

  — Da, s-ar putea să ai dreptate.

  — Domnule Pasăre-arc, stau uneori şi mă gândesc cum o fi °are să mori puţin câte puţin într-un interval lung de timp?

  Neştiind unde bate, mi-am schimbat mâna cu care mă ţineam de cureaua de sus şi am privit-o în ochi.

  — Vrei să-mi explici mai concret… Ce înseamnă să mori Puţin câte puţin?

  — Păi, nu prea ştiu. Să zicem că eşti prins într-o capcană întunecată, singur, fără mâncare, fără apă şi mori puţin câte Puţin…

  — Trebuie să fie îngrozitor, cumplit de dureros. N-aş vrea să am parte de o asemenea moarte.

  — Dar până la urmă asta-i viaţa, domnule Pasăre-arc. Nu suntem noi cu toţii prinşi într-o capcană întunecată, undeva? Ni se ia mâncarea şi apa şi murim puţin câte