Am izbucnit în râs.

  — Eşti prea tânără ca să fii atât de pessimistic, am spus eu, folosind cuvântul englezesc.

  — PessJ-cum? Întrebă ea.

  — Pessimistic… Înseamnă să vezi numai partea întunecată a vieţii.

  — Pessimistic… Pessimistic… Repetă ea cuvântul în engleză de câteva ori.

  Apoi ridică ochii şi îmi aruncă o privire fioroasă.

  — Eu am doar şaisprezece ani şi nu ştiu prea multe despre lume, recunosc, dar mi-e clar un singur lucru: dacă eu sunt pesimistă, atunci adulţii din lumea asta care nu sunt pesimişti sunt nişte idioţi.

  Atingerea magică.

  Moartea în cadă.

  Mesagerul cu amintiri.

  Ne-am mutat în actuala casă în toamna celui de-al doilea an de căsnicie. Apartamentul din Koenji în care locuisem până atunci a fost trecut pe lista celor care urmau să fie renovate. Am căutat un apartament ieftin şi convenabil, dar nu era tocmai simplu pentru un buget limitat. Când a aflat de problemele noastre, unchiul meu ne-a sugerat să ne mutăm în casa lui din Setagaya pe care o cumpărase în tinereţe şi în care locuise doar zece ani. El ar fi vrut să demoleze partea veche a casei şi să înalţe ceva modern şi funcţional, dar legea nu-i permitea să construiască ceea ce ar fi dorit el. Aştepta să se mai îmblânzească legile, timp în care nu-şi putea permite să lase casa nelocuită. Dacă n-o închiria, taxele de proprietate ar fi fost uriaşe, iar dacă o închiria unor străini, ar fi fost o mare problemă în momentul evacuării. Nouă nu ne lua decât o chirie modică, cu care să acopere taxele, dar ne-a cerut să fim de acord să ne mutăm de acolo când sosea momentul, cu un Preaviz de doar trei luni. Nu ne-a deranjat propunerea lui, deşi nu ne era tocmai clară problema taxelor. Am profitat de Şansa de a locui într-o casă adevărată, chiar dacă nu pentru multă vreme, plătind o chirie cât se poate de rezonabilă. Casa situată departe de gara prin care circulau trenurile de pe Odakyu, dar avea propria ei grădină, iar zona rezidenţială care se afla era foarte liniştită. Deşi nu era a noastră, încă clipa în care ne-am mutat în ea, am avut senzaţia că avem 0 c<*să adevărată.

  Unchiul acesta al meu – fratele mai mic al mamei – nu ne-a cerut niciodată nimic. Era un tip rece, care nu vorbea mai mult decât era cazul şi un pic prea calculat. Cu toate astea, era ruda la care eu ţineam cel mai mult. A absolvit o facultate din Tokyo şi s-a angajat pe post de crainic Ia radio, dar după ce s-a săturat de munca pe care o făcuse acolo timp de vreo zece ani, şi-a deschis un bar în Ginza. Barul a fost mic şi fără nici un decor la început, dar şi-a dobândit un renume prin cocteilurile foarte bune, iar în câţiva ani unchiul meu a ajuns să conducă un lanţ de baruri şi restaurante. Angajaţii lui o duceau foarte bine, deoarece se pare că avea acea scânteie necesară unui om de afaceri. Pe când eram încă student, l-am întrebat într-o bună zi cum îşi explică succesul fiecărui nou local pe care-lj deschide. Acolo unde în Ginza existase un restaurant ca dăduse faliment, el deschidea altul care se bucura de un succei enorm. Care era explicaţia? Mi-a întins palmele ca să mă ui' la ele.

  — E atingerea magică, mi-a zis el cu seriozitate. A fost tot ce-a spus.

  Poate chiar era vorba despre „o atingere magică”, dar mai! Avea deosebitul talent de a găsi oamenii potriviţi care să lucreze pentru el. Îi plătea bine, se purta frumos cu ei, iar aceştia îl răsplăteau prin muncă serioasă. pa  — Când îmi dau seama că am găsit omul potrivit, îi pun un teanc de bancnote în mână şi-l las să aprecieze singur ocazia care i s-a ivit. Trebuie să ştii să plăteşti ceea ce se poate plăti cuj bani, fără să te gândeşti la profituri şi pierderi. Economiseşte-energia pentru lucruri pe care nu le poţi cumpăra cu bani.

  S-a căsătorit abia la patruzeci şi ceva de ani, după ce înregistrat reale succese financiare. Soţia lui, care contribui şi ea cu partea ei de avere la căsnicia nou întemeiată, fusese căsătorită şi era cu vreo trei sau patru ani mai mic; Unchiul nu mi-a spus niciodată unde a cunoscut-o, dar tot ştiu eu despre ea este că provine dintr-o familie bună şi că o femeie blândă. Nu au avut copii. Nici în prima căsnicie n avusese copii şi se pare că acesta a fost motivul divorţul Deşi la patruzeci şi ceva de ani nu era un om bogat, nu e: cazul să se mai spetească cu munca pentru că avea tot ce' trebuia. Pe lângă profitul pe care i-l aduceau barurile restaurantele, mai câştiga şi de pe urma caselor şi apartame telor de lux închiriate, plus dividendele din investiţii. Datorii reputaţiei de om de afaceri respectabil şi a traiului său modest, familia era tentată să-l considere un fel de oaie neagră, mai cu seamă că nu-i plăcea să se asocieze cu aceasta în nimic din ceea ce făcea. Ca unic nepot, mie mi-a purtat o grijă mai aparte, mai ales după ce a murit mama, exact în anul în care am intrat la facultate şi m-am certat cu tata care se recăsătorise, în anii de studenţie, cât am locuit singur şi când de multe ori nu aveam ce mânca, unchiul mă mai invita la vreunul din restaurantele sale din Ginza.

  Locuia împreună cu soţia lui într-un apartament frumos pe o stradă în pantă din Azabu, preferând să aibă tot confortul la îndemână decât să îngrijească o casă. Nu se complăcea într-o viaţă luxoasă, dar îi plăcea să cumpere automobile rare. Avea în garaj un Jaguar şi un Alfa Romeo, ambele maşini de epocă bine îngrijite, care sclipeau ca nişte bijuterii.

  I-am dat unchiului meu un telefon să-l rog ceva şi am profitat de prilej