— Kasahara? Întrebă el. S-a gândit o clipă. N-am auzit de un asemenea nume. Eram burlac când locuiam acolo şi nu îmi cunoşteam vecinii.

  — De fapt, pe mine mă interesează casa de vizavi de ei, casa nelocuită din capătul aleii la care se ajunge prin grădina ei. Am impresia că au locuit acolo unii pe nume Miyawaki. Acum faţada e bătută în scânduri.

  — A, Miyawaki! Da, îi ştiu, spuse unchiul. A avut şi el câteva restaurante, dintre care unul în Ginza. L-am întâlnit de câteva ori în interes de afaceri. Localurile lui nu erau cine ştie ce, dar erau foarte bine amplasate. Am considerat că-i merge „ine. Era un individ cumsecade, dar cam răsfăţat. Nu s-a spetit niciodată cu munca, dar nici nu s-a copt la minte. Cineva l-a s*atuit să iasă pe piaţa de acţiuni, dar a pierdut totul: casă, teren, afaceri, absolut totul. De fapt îşi alesese momentul cel ^iai puţin favorabil. Ca să-şi deschidă un nou local, a trebuit să-şi JPotecheze casa şi terenul, dar totul s-a dus pe apa sâmbetei, lotul. Parcă avea şi două fete de măritat.

  De atunci nu mai locuieşte nimeni în casă. „ Chiar nimeni? Se miră unchiul meu. De atunci? Probabil a Şi-a pierdut dreptul de proprietate şi toate bunurile i-aU. St puse sub sechestru. Să nu te tenteze cumva locul acela, iferent cât de convenabil ţi se pare ca preţ.

  — Cine? Eu? Am întrebat râzând. Nu-mi permit eu să cumpăr aşa ceva. Dar de ce-mi spui asta?

  — Am studiat atent casa aceea înainte de a o cumpăra pe a mea. Ceva nu e în ordine acolo.

  — Adică e bântuită de stafii?

  — Poate n-or fi chiar stafii, dar nimeni nu o vorbeşte de bine. A locuit în ea un fost ofiţer de armată, până la sfârşitul războiului. Un ofiţer superior în orice caz, nu ştiu ce colonel important. Trupele din China de Nord de sub comanda sa au primit tot felul de decoraţii, dar se ştie că au comis nişte orori de nedescris – executaseră vreo cinci sute de prizonieri de război şi forţaseră localnicii să muncească pentru ei până mureau de extenuare. Cel puţin aşa se spune, nu ştiu cât din toate astea e adevărat. A fost chemat în ţară chiar înainte de terminarea războiului, aşa că a fost prezent în momentul capitulării şi şi-a dat seama, după evoluţia lucrurilor, că existau toate probabilităţile să fie judecat drept criminal de război. Generalii şi ofiţerii superiori care înnebuniseră în China a fost preluaţi de poliţia militară. El n-avea de gând să se lase târât prin tribunale sau spânzurat în văzul lumii, aşa că a preferat să-şi ia singur viaţa. A văzut într-o bună zi un jeep cu un ofiţer american oprind în faţa casei. Şi-a dus pistolul la tâmplă şi şi-a zburat creierii pe loc. Ar fi preferat să-şi despice pântecele ca un adevărat samurai, dar nu a mai avut timp pentru aşa ceva. Soţia lui l-a urmat numaidecât – s-a spânzurat în bucătărie.

  — Aoleu!

  — Cel cu jeep-ul s-a dovedit până la urmă a fi un ofiţe obişnuit care-şi căuta prietena. Se rătăcise şi oprise puţi: maşina să întrebe pe cineva pe unde să o ia. Ştii cât e d complicată zona mai cu seamă pentru cineva care se află pent: prima dată acolo. Şi apoi cred că nu i-a fost prea uşor să i decizia de a-şi pune capăt zilelor – nu e uşor pentru nime

  — N-are cum să fie.

  — Casa a rămas o vreme goală, până a cumpărat-o o actriţ de cinema. Oricum nu ştii cine e chiar dacă-ţi spun numele, stat acolo cu mult înainte de a te muta tu în zonă, şi nici n era o actriţă renumită. A locuit acolo vreo zece ani, doar c menajera. Nu era căsătorită. La câţiva ani după ce s-a mutai a contractat o boală de ochi. Totul i se părea în ceaţă, chi greu de distins, dar era actriţă şi nu putea apărea în filme ci ochelarii pe nas. Pe vremea aceea abia apăruseră lentilele de contact, care nu erau încă performante şi de aceea lumea nu prea avea curajul să le folosească. De aceea, înainte de filmarea unei scene, trebuia întotdeauna să parcurgă spaţiul respectiv ca să numere paşii pe care îi avea de făcut şi să se familiarizeze cu locul, în general se descurca, pentru că erau filme destul de simple – ştii poveştile acelea vechi de dragoste, siropoase. Totul a mers strună. Într-o bună zi însă, după ce a verificat traseul şi s-a întors în cabină, un cameraman tânăr, care nu ştia ce probleme avea actriţa, a mutat puţin punctele de reper pe care şi le fixase ea.

  — Vai de mine!

  — Şi-a pierdut echilibrul, s-a prăbuşit şi apoi nu a mai putut umbla. Vederea i-a slăbit şi mai mult, practic orbise. Păcat, pentru că era încă tânără şi drăguţă. Normal că a terminat cu filmările şi a rămas ţintuită între patru pereţi. Apoi, menajera i-a luat toţi banii din casă şi a fugit cu un individ. Era singura fiinţă în care ea avusese încredere şi de care depindea în întregime. I-a luat toţi banii, economii, cecuri – absolut totul. Asta da poveste care-ţi dă fiori, nu? Şi ce crezi că a făcut?

  — O asemenea poveste nu poate avea un sfârşit fericit, mă gândesc.

  — Nu, normal. A umplut cada şi a stat cu capul sub apă până s-a înecat, îţi dai seama ce tărie a avut şi cât de decisă a fost să moară ca să fie capabilă să recurgă la o asemenea măsură extremă.

  — Într-adevăr trebuie să fi fost cumplit.

  — Da, îţi dai seama. Miyawaki a cumpărat proprietatea imediat după aceea. Trebuie să recunosc că e o zonă frumoasă, locul e plăcut, terenul e mare şi luminos