şi toată lumea vrea să cumpere casa când o vede. Miyawaki auzise poveştile triste ale celor care locuiseră acolo înainte, aşa că a demolat casa şi a construit totul din nou, începând cu fundaţia. A chemat preoţi Şintoişti pentru ritualul de purificare şi a făcut tot ce era omeneşte posibil ca să scape de forţele malefice, dar tot degeaba. Chiar nu se putea locui acolo. Se ştie că există locuri blestemate. Eu n-aş sta acolo nici dacă mi s-ar oferi casa gratuit.

  După ce mi-am făcut cumpărăturile, am pregătit totul pentru ană şi am adus înăuntru rufele spălate, le-am împăturit frumos Ş1 le-am pus la loc. M-am întors în bucătărie şi mi-am făcut o cafea. A fost o zi frumoasă, liniştită, în care nu a sunat nici măcar telefonul. M-am întins pe canapea ca să citesc şi nu m-a deranjat absolut nimeni. Doar pasărea-arc se mai auzea din când în când în grădină. A fost practic singurul sunet pe care l-am auzit toată ziua.

  Pe la ora patru a sunat cineva la uşă. Era poştaşul.

  — Aveţi o scrisoare recomandată, spuse el întinzându-mi un plic destul de gros. Am scos sigiliul personal1 şi l-am aplicat pe confirmarea de primire.

  Nu era un plic obişnuit, ci dintr-o hârtie superbă, confecţionată manual, din paie de orez, iar numele şi adresa mea erau scrise cu pensula. Am întors plicul şi am văzut că expeditorul era un oarecare Tokutaro Mamiya, adresa X, prefectura Hiroshima. Nu cunoşteam nici numele, nici adresa. Mi-am dat seama după scris că acel Tokutaro Mamiya era bătrân, pentru că nu mai ştia nimeni să scrie în felul acesta în zilele noastre.

  Am luat foarfecele, m-am aşezat pe canapea şi am tăiat plicul. Scrisoarea, la fel de demodată ca şi plicul, era scrisă cu pensula pe hârtie confecţionată manual. Scrisul trăda o persoană extrem de cultivată. Lipsindu-mi cunoştinţele necesare, mi-a fost extrem de greu să o citesc. Stilul era la fel de complicat ca şi scrisul, dar cu oarecare efort am reuşit în cele din urmă să-mi dau seama, în linii mari, cam ce voia. Scrisoarea mă anunţa că bătrânul domn Honda, pe care-l vizitasem împreună cu Kumiko, a murit de atac de inimă, în casa lui din Meguro, cu două săptămâni în urmă. Deoarece locuia singur, nu ştia nimeni când a murit, dar doctorii presupuneau că s-a stins repede, fără să sufere prea mult. Poate este singurul punct luminos din această poveste tristă. Menajera l-a găsit dimineaţă, prăbuşit peste măsuţa care acoperea kotatsu. Autorul scrisorii, locotenentul în rezervă Tokutaro Mamiya, fusese trimis în Manciuria şi avusese ocazia să înfrunte pericolele războiului împreună cu fostul caporal Oishi Honda. Acum, în conformitate cu dorinţa decedatului şi în absenţa vreunei rude, Mamiya şi-a asumat sarcina de a distribui obiectele lăsate ca amintire. Decedatul lăsase instrucţiuni scrise, foarte precise, în acest sens. „Testamentul amănunţit şi alcătuit cu meticulozitate sugerează faptul că domnul Honda şi-a anticipat moartea

  1. În Japonia, pentru acte oficiale se foloseşte sigiliul personal în locul semnăturii.

  Iminentă. Se spune clar în el că ar fi deosebit de fericit dacă dumneavoastră, domnule Toru Okada, aţi accepta ca amintire un anume obiect. Presupun că sunteţi foarte ocupat, domnule Okada, dar vă asigur, în calitate de vechi camarad de arme al decedatului, eu însumi în amurgul vieţii, că mi-ar face foarte multă plăcere dacă aţi accepta acest obiect ca amintire din partea regretatului domn Honda.”

  La sfârşitul scrisorii era adresa din Tokyo unde se găsea domnul Mamiya în prezent: o familie Mamiya, ce locuia în Hongo 2-chome, Bunkyo-ku. Văzând numele familiei, am presupus că stă la nişte rude.

  M-am aşezat la masa din bucătărie ca să răspund la scrisoare. Speram să fiu în stare să scriu o carte poştală simplă şi scurtă, dar în clipa în care am luat stiloul în mână, cele câteva fraze simple nu se mai apropiau de mine cu uşurinţă.

  „Am avut onoarea să-l cunosc personal pe regretatul domn Honda şi să mă bucur de scurta perioadă în care am fost împreună. Vestea că nu mai este printre noi m-a făcut să-mi amintesc de vremurile acelea. Diferenţa de vârstă dintre noi a fost foarte mare şi nu am avut prilejul să mă bucur de compania dumnealui decât aproximativ un an de zile, dar în toată această perioadă am simţit că este o persoană deosebită care poate pătrunde uşor în sufletul omului. Ca să fiu cinstit, nu mi-aş fi imaginat niciodată că domnul Honda mă va trece în testamentul dumnealui şi nici nu sunt convins că merit să primesc vreo amintire, dar dacă aceasta i-a fost dorinţa, voi accepta cu cel mai profund respect. Vă rog să mă contactaţi când consideraţi de cuviinţă.”

  În timp ce aruncam cartea poştală în cea mai apropiată cutie, m-am trezit murmurând aşa-zisele versuri ale domnului Honda: „Dacă faci pe mortul/Pluteşti în libertate. /Nomonhan”.

  Era aproape ora zece când a ajuns Kumiko acasă. Sunase mainte de ora şase să-mi spună că va veni târziu şi că va n^ânca ceva în oraş. Îmi atrăsese atenţia să iau cina fără ea. Mi-am pregătit, deci, ceva simplu, am mâncat, după care am început să citesc. Când a venit, a spus că vrea câteva guri de bere. Am desfăcut o sticlă şi am băut-o împreună. Arăta obosită.

  Tătea cu coatele pe masa de la bucătărie, cu bărbia în palme Ş1 mi se părea că nici nu auzea ce-i ziceam, că se gândea la cu

  °tul altceva. Am anunţat-o că murise domnul Honda.

  Of! Avea o vârstă destul de înaintată şi era surd, zise ea.

  Când i-am spus că mi-a lăsat mie o amintire prin testament, a fost de-a dreptul şocată, de parcă vestea ar fi picat din cer.

  — Ţie? Întrebă ea încruntându-se. Bătrânul acela ţi-a lăsat ţie ceva?

  — Da. Nici eu nu înţeleg de ce a făcut aşa ceva.

  — Probabil că te-a plăcut, spuse ea încruntându-se, după ce se gândi o clipă.

  — De ce? Eu nici