nu prea am vorbit cu el. Cel puţin nu eu am fost cel care spunea lucruri interesante. Şi chiar dacă oi fi zis ceva, el oricum nu auzea. Noi stăteam şi-i ascultam poveştile o dată pe lună şi mereu ne vorbea despre bătălia de la Nomonhan: cum aruncau cocteiluri Molotov, ce tanc a mai ars, care nu a ars şi alte prostii de felul acesta.

  — Nu mă întreba pe mine, spuse Kumiko. Probabil că i-a plăcut ceva la tine. Eu nu îi înţeleg pe asemenea oameni, habar n-am ce-i în mintea lor.

  Apoi a tăcut iar. Era o tăcere încordată. M-am uitat la calendarul de pe perete şi mi-am dat seama că mai era până să-i vină ciclul. Mi-am imaginat că se întâmplase ceva neplăcut la serviciu.

  — Ai avut foarte mult de lucru? Ani întrebat.

  — Un pic cam mult, spuse ea, luând o gură de bere şi rămânând apoi cu privirile în pahar. Avea o iritare stranie în glas. Îmi pare rău că am întârziat, dar ştii cum e cu revistele astea când li se apropie termenul de apariţie. Mă rog, nici nu mă prea pot plânge că stau prea mult peste program. Pe mine mă ţin oricum mai puţin decât pe alţii, pentru că sunt căsătorită.

  Am dat din cap.

  — Nu-ţi reproşez nimic. Ştiu că sunt perioade când trebuie să lucrezi până târziu. Mi-e teamă doar să nu te extenuezi.

  A stat mult la duş. Eu mi-am băut berea şi am răsfoit săptămânalul pe care l-a adus acasă.

  Mi-am băgat mâna în buzunar şi am dat peste banii pe care-i primisem pentru munca prestată. Nici măcar nu-i scose-ş sem din plic. Un alt lucru pe care nu l-am făcut a fost să-i spu: lui Kumiko. Nu că aş fi avut să-i ascund ceva, dar pierduse: ocazia şi alta nu s-a mai ivit. O dată ce momentul oportu trecuse, acum mi se părea ciudat să mai abordez subiectul, fi însemnat să-i mărturisesc totul: „Am cunoscut o fată şaisprezece ani, în capătul aleii, şi am plecat împreună cu e la muncă, de fapt am completat un formular de sondaj pent: un fabricant de peruci. M-au plătit destul de bine”. Kumiko ar fi putut spune: „A, da? Ce drăguţ!” – şi cu asta s-ar fi încheiat discuţia. Sau poate nu. Poate că ar fi vrut să ştie mai multe despre Mai Kasahara, în ideea că ar fi deranjat-o că mă împrietenisem cu o puştoaică. După aceea ar fi trebuit să-i povestesc t.

  — Tul despre Mai Kasahara şi să-i dau cât mai multe detalii: unde am cunoscut-o, când, cu ce prilej ne-am întâlnit şi aşa mai departe, iar eu nu mă prea pricep să dau explicaţii ordonate.

  Am luat banii din plic şi i-am pus în portofel. Am mototolit plicul şi l-am aruncat în coşul de gunoi. Uite-aşa încep oamenii să aibă secrete, mi-am zis eu. Nu avusesem de gând să fac un secret din întâlnirea mea cu Mai Kasahara. Legătura mea cu ea nu însemna aproape nimic, aşa că mi se părea că-i totuna dacă îi spuneam sau nu. Dar dacă această legătură apuca să o ia pe cărări ciudate, ajungea într-un final să se învăluie în mrejele secretului, fără să mai ţină cont de ceea ce intenţionasem eu iniţial. La fel se întâmplase şi cu Creta Kano. I-am spus lui Kumiko că sora Maltei Kano a venit la noi acasă, că o chema Creta, că se îmbrăca după moda anilor '60 şi că a luat probe de la apa de robinet, dar n-am scos o vorbă despre destăinuirile uluitoare pe care începuse să le facă apoi şi nici despre faptul că a dispărut fără un cuvânt înainte de a-şi termina povestea. Oricum mi s-a părut cam deplasată şi n-aş fi fost capabil să o reconstitui pentru Kumiko cu toate nuanţele aferente, aşa că am preferat să nu scot o vorbă. Poate că lui Kumiko nici nu i-ar fi făcut plăcere că domnişoara Creta Kano a stat la noi cam mult după ce şi-a terminat treaba şi că s-a apucat să-mi facă tot felul de destăinuiri. Şi uite-aşa, acesta a devenit altul dintre micile mele secrete.

  M-am gândit apoi că şi Kumiko avea secretele ei pe care nu voia să le cunosc. Deoarece le aveam şi eu pe ale mele, nu Puteam să o învinuiesc sub nici o formă. Oricine are secrete. Dintre noi doi, eu eram cu siguranţă cel mai secretos. Ea spunea în general ce gândea, era genul de om care zicea lucrurilor pe nume. Eu nu eram aşa.

  Fiind oarecum neliniştit din pricina gândurilor care puse-Seră stăpânire pe mine, m-am ridicat şi am luat-o spre baie. V_şa era deschisă. Am rămas în uşă şi am privit-o pe Kumiko din spate, îmbrăcase o pijama albastru închis şi îşi uşi cu un prosop, în faţa oglinzii.

  Şi îşi usca părul

  — Ştii… Mă gândeam la slujbă. M-am tot gândit în ultima vreme şi mi-am rugat şi prietenii să urmărească… Chiar am găsit câte ceva… Sunt slujbe, aşa că pot să mă apuc de lucru de îndată ce mă hotărăsc. Pot începe şi de mâine dacă vreau, dar să mă hotărăsc îmi este greu, pentru că nu prea ştiu ce vreau şi nici nu ştiu dacă e bine să mă pripesc.

  — De aceea îţi tot spun să faci ce-ţi place, spuse Kumiko uitându-se în oglindă. Nu trebuie să-ţi găseşti de lucru imediat. Nu e cazul să te îngrijorezi deocamdată din pricina banilor, ne descurcăm. Dacă te simţi prost că nu ai de lucru şi dacă te deranjează că eu sunt cea care lucrează în casa asta, în timp ce tu stai acasă şi faci gospodărie, atunci caută-ţi ceva de lucru -orice pentru moment. Decizia îţi aparţine…

  — Normal că va trebui să-mi găsesc de lucru în cele din urmă. Ştiu asta şi o ştii foarte bine şi tu. Nu pot să ard gazul de pomană o veşnicie. Mai devreme sau