Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei: purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o Persoană, altceva decât un individ.

  Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în – în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi – în şmecher.

  Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziata, neşovăitoarea luare de măsuri – stârpirea.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Era pasionala, ce-i drept e drept. Dar şi cât era de frumoasă şi de măreaţĂ. Şi cât îi datorează România Mare nu mai ştie nimeni. Da, Stere şi Marghiloman-erau oameni subţiri şi inteligenţi, dar să ştii că adevăraţii eroi au fost dincolo, au fost mămăligarii şi idealiştii conduşi de nătângul dumneavoastră de Ferdinand şi de stricata dumneavoastră de Maria. Stilului lui Rimbaud ştii cum îi zice? dar al lui Giraudoux? Campania franceză în Italia contra austriecilor, în 1859? Prin armistiţiul de la Villafranca şi pacea de la Zürich. Da, bouleau, asta era uşor, arţarul însă cum e? O clipă n-a pierdut curajul, nădejdeA. Tot timpul, şi apoi la Paris la tratativele de pace – cine, de nu ea?

  — Texte biblice referitoare la teza: creştinismul este o religie a curajului:

  — De nenumărate ori îndemnul christic: îndrăzneşte fiule, îndrăzneşte fiică (Mat. 9, 2, 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), îndrăzniţi (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33);

  — Încurajările Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântaţi (Marcu 16, 6);

  — Pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? „Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: Pentru ce sunteţi fricoşi?” (Marcu 4, 40);

  — Şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mat. 11, 12); (în alte versiuni: se ia cu năvală şi năvălitorii pun mâna pe ea. Biblia engleză veche vorbeşte de violenţă şi oameni violenţi, cea nouă afirmă că e siluită şi luată cu forţa. La forţă se referă şi francezii. Germanii dau echivalentul Gewalt, dar în continuare întrebuinţează un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

  Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut (Nicodim Aghioritul); e bun ostaş al lui Hristos Iisus (II 77/? 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, sabia Duhului.

  O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fără să vă înfricoşaţi întru nimiC. Căci vouă vi s-a dăruiT. Nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducând aceeaşi luptă.)

  Ce zice Pavel? Nu mă voi teme (Evr. 13, 6) Dar Ioan? În iubire nu este frică, ci iubirea adevărată alungă frica. (Epist. I. 4, 18)

  — Dreptul constituţional a fost din facultate materia mea preferată. Nesăţios şi doritor de a merge de-a dreptul la esenţe, m-am întrebat care e taina finală a disciplinei îndrăgite de la început. (M-au ajutat mult să mă îndrăgostesc: Manole, a cărui teorie era că dacă nu putem trăi în camera lorzilor şi printre capete încoronate şi oamenii mari ai istoriei, măcar să ne apropiem de ei prin dreptul constituţional; şi I. V. Gruia, profesorul meu de drept public din anul întâi, căruia aveam să-i răspund şi să-l răsplătesc în 1945 cu o atât de urâtă purtare.)

  Orice ştiinţă are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în momente de criză. A dreptului constituţional, abia după anii de închisoare şi după botez ajung să înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii.

  Dreptul constituţional – oricât de savante ar fi celelalte definiţii cred că e ştiinţa garantării libertăţii. (Definiţie arbitrară? Arbitrare sunt şi axiomele.) Şi libertatea nu o poate garanta până la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Curtea de justiţie constituţională de la Karlsruhe, închipuită de spiritul juridic german (altul decât al lui Ihering pentru care dreptul nu era numai ştiinţa înaltă, ci şi putere vie), s-a dovedit în 1932 o amăgire. Procedura mexicană de impara, care a sedus pe atâţi jurişti, e şi ea o tencuială. (Ce dovadă mai bună decât ca aparţine unei ţări în care s-a dat următorul decret prezidenţial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în prealabil soldat cel puţin un an. Art. 2 – Ministrul nostru secretar de stat la Război este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentului decret.) Dar Înalta Curte Franceză de Casaţie a putut ea împiedica lovitura de stat de la 2 decembrie 1851?

  Şi lucrurile nu se pot petrece altfel cu orice constituţie, procedură sau curte de justiţie. Nu se poate, fiindcă există experienţa Michelson-Morley.

  Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit în chip hotărât că dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul, aflându-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Aşadar, nu poate „ieşi” dintr-însul ca să-l observe „din afară” şi să emită constatări obiective cu valoare ne-relativă.

  În domeniul dreptului public lucrurile se petrec aidoma. Fiecare ordine politică îşi are un „an zero” al ei, de la care începe şi respectivul sistem legal. O instanţă judecătorească făurită în cadrul unei orânduiri politice nu are putinţa de a „ieşi” din sistemul juridic creat de ordinea politică şi de a se suprapune acesteia pentru a o