Cărți «Jurnalul Fericirii citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul %sii:ui? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. Şi regina Victoria şi regele Eduard VII – daţi drept pilde de monarhi constituţionali – au încercat să înlăture din funcţia de prim-ministru persoane pe care nu le agreau. Solidaritatea de nezdruncinat a partidelor politice i-a pus, cu multă politeţă, în poziţie de şah-mat.
Acestea au fost cazuri când se cerea numai fermitate. În altele, mai grave, garantul care nu dă greş este doar curajul fizic în faţa morţii. Aceasta e taina finală a dreptului constituţional, spre care m-au dus Manole şi I. V. Gruia, şi mi-a confirmat-o, târziu, credinţa creştină.
Marile spirite au aflat adevărul acesta (elementar, se cere însă atenţie) de mult. Spre pildă:
Descartes: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul.
Henry de Montherlant: Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvântul acesta: curaj!
Saint-Just: Împrejurările nu sunt dificile decât pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormântului lor.
Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos?
Cui zice că iubeşte libertatea ar trebui să i se poată aplica vorbele pronunţate de o actriţă franceză din secolul XVIII (Sophie Arnould), în prezenţa căreia un bătrân general (nu auzea bine) repeta întrebător cuvântul rostit de ea: cum? frică? Actriţa către un valet: adă repede un dicţionar, am folosit un cuvânt de care domnul general n-a auzit.
Cel mai clar e însă Brice Parain, definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot. (Corneille o fi fost grandilocvent şi melodramatic, dar drept constituţional ştia.)
— Deviza revoluţiei franceze (rămasă şi a republicii), aşa cum o cunoaşte astăzi lumea (libertate, egalitate, fraternitate) este falsă şi trunchiată. Deviza integrală a revoluţiei era alta – şi deosebirea este ca de la cer la pământ: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte.
Cele două cuvinte escamotate reprezintă deplorabila mutaţie intervenită de la curaj şi un sentiment tragic şi eroic al existenţei la birocratica formulare a unui vag principiu de dragul căruia nimeni nu-i gata să-şi pună pielea la saramură. Drumul, zice Peguy, e mereu de la mistică la politică.
Libertate, egalitate, fraternitate este o simplă lozincă, iar revoluţia franceză a fost o catastrofă; libertate, egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu totul şi cu totul altceva, un %gamaiulers barthian: e o hotărâre în faţa căreia orice adversar se înclină, admirativ, cu deosebit respect.
— Se poate să fie scepticii mai eleganţi şi mai atrăgători decât fanaticii, dar când izbucneşte ciuma la Bordeaux, primarul – pe nume Michel Eyquem de Montaigne – pleacă din oraş; la Milano, în 1576, în aceeaşi situaţie şi cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul, Sf. Carol Boromeu, vine degrabă înapoi din călătorie.
— În anii noştri se râde – influenţa hotărâtoare e a şmecherilor – de cei ce merg la moarte. A protestat împotriva intelectualilor contaminaţi de şmecheri un Român, Eugen Ionescu. (Folosind prilejul filmului regizat de T. Richardson despre războiul din Crimeea şi inutila şarjă de la Balaclava.) Le răspunsese mai de mult un alt Român, un poet, Ion Barbu, care a înţeles ce e jertfa şi cât de curat poate luci tăişul scos din teacă – le sabre au clair – pentru a sluji dreptatea:
Spălări împărtăşite? înnoiţi Arginturile mai botezătoare Şi inima calărilor – spuziţi De dreaptă ziua-aceasta suitoare.
— Experienţa Michelson-Morley mai poate folosi la ceva. La rezolvarea marii probleme: de vreme ce Dumnezeu e dincolo de bine şi rău, înseamnă că nu există nici binele, nici răul şi că facerea binelui devine o simplă iluzie, o inutilă obsesie.
Că Dumnezeu stă dincolo de noţiunile noastre de bine şi rău nu încape îndoială. O spune categoric un atât de mare teolog ca Meister Eckhart, o spune întreaga teologie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi definit pe bază de atribute pozitive, ci numai pe cale negativă: nu e bun, nu e rău, nu e mare., dar mai ales o spune însuşi Mântuitorul: „Că el face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” Mat. 5, 45; id. Luca 6, 35: „Că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.)
Răspunsul la întrebarea de ce – în aceste condiţii – mai are rost să făptuim binele ni-l dă tot experienţa Michelson-Morley. Suntem părţi ale unui sistem închis de unde nu putem face observaţii absolute asupra temeiurilor morale ale universului. Nu suntem în situaţie de Dumnezeu, ci în situaţie de om, care de fapt nici nu poate şti nimic. Cine spune că ştie se înşeală, îl vădeşte experienţa Michelson-Morley. Putem şti unele mărunţişuri, unele fleacuri: că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu o sută optzeci de grade, că inima are două atrii şi două ventricule, că, pe scara internaţională, de la gradul şase în sus cutremurele sunt pustiitoarE. Şi altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem şti din cauza experienţei Michelson-Morley: suntem înlăuntrul sistemului, nu putem nici face constatări absolute, nici avea certitudini. Ce putem avea? Doar intuiţii, bănuieli, credinţe.
Putem doar crede, când e vorba de lucruri serioase.
Şi credem că în sistemul acesta închis în care ne aflăm singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun