E o credinţă intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. Şi e singura.

  De ce totuşi o primim?

  Pentru că binele (şi numai binele) ne învaţă a săvârşi Hristos în care credem şi care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine şi rău; care, când S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Şi pentru încă un motiv: experienţa noastră existenţială ne dovedeşte că numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme. (Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat – experimental – că aşa e.)

  Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă, în sistemul nostru închis, dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici şi pentru noi, provizoriu şi relativist, singura cale dătătoare de linişte şi pace şi de acces la Hristos (care pe acest pământ, cât a stat pe el, n-a făcut decât binele şi ne-a dat de înţeles că până una-alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvârşirii binelui. Ni se cere, şi în această privinţă, smerenie; smerenia de a ne da seama că nu suntem în situaţia divinităţii, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.

  — Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teolog!

  Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley). Însuşirea specifică omului e gândirea teologică.

  — Ce a dus la instaurarea dictaturii în Germania? Laşitatea social-democraţilor şi a ministrului prusian de interne, Severing, care s-a lăsat dat afară din biroul său de şef al atotputernicei poliţii a Berlinului de către doi inşi neidentificaţi şi prezenţa (constatată de la fereastră) a unui aşa-zis pluton militar în curtea clădirii ministeriale. Cedez în faţa forţei, a spus Severing cu emfază. De unde, ceda în faţa neantului.

  Ce a îngăduit republicanilor francezi să-l mateze pe foarte popularul şi puternicul general Boulanger? Curajul primului ministru Charles Floquet.

  Pe lista eroilor mei preferaţi figurează la loc de mare cinste acest nume puţin cunoscut: al unui om care n-a fost decât un politician şi n-a ocupat decât prea puţin exaltanta funcţie de ministru al republicii a treia. Dar erou a fost – şi ce tip formidabil!

  Era preşedinte al Camerei când a venit ţarul la Paris, pentru prima oară de la proclamarea Franţei ca republică, i-au fost recomandaţi ţarului înalţii demnitari. Floquet i-a strigat de la obraz: „Trăiască Polonia, domnule!”

  El, ţivilul, n-a şovăit să-l provoace pe fercheşul general Boulanger la duel; şi nu numai că 1-a provocat la duel, dar l-a şi provocat pe cavalerist la un duel cu spada; şi nu numai că 1-a provocat la un duel cu spada, dar s-a şi priceput, ţivilul, să-şi rănească adversarul. (În asemenea condiţii fireşte că e greu să dai jos guvernul legal). A ştiut de asemeni să înfrunte şi, la nevoie, să dea peste nas. Celui ce ridică semeţ glasul, îi răspunde cu glas şi mai ridicat, de sus. La vârsta dumitale, îi strigă lui Boulanger, Napoleon murise. Dar ce nu face? Îl mută pe Boulanger în provincie, îl dă în judecata Înaltei Curţi, îl pune sub supraveghere, îl scoate la pensie, îl reformează pentru greşeli de serviciu. Când sufragiul universal îl retrimite pe general în Cameră, guvernul obţine invalidarea alegerii. Ministrul de interne al lui Floquet, un anume Constans, nu-i decât un poliţist şi recurge la procedee lipsite de eleganţă, de omenie (îl ameninţă pe Boulanger cu arestarea, o îndeamnă pe amanta lui, Doamna de Bonnemain, să fugă în Belgia). Dar dacă generalul Boulanger nutreşte planuri care nu sunt conforme cu cea mai strictă legalitate, de ce ar fi guvernul stânjenit de ea? Arme egale, acesta-i principiul sfânt.

  Severing şi social-democraţii lui nici măcar n-au încercat să se opună. Argumentul lor e că orice încercare ar fi fost inutilă. Nu se ştie! Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şt probabilitatea nu sunt perfect previzibile – şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea.

  Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) – teza lui Severing, ori sub cuvânt de creştinism (foarte greşit înţeles) – teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Severing măcar nu pretindea că e creştin. Dar celălalt comitea grava şi ruşinoasa eroare de a confunda religia creştină cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

  — Numai comunist nu sunt, dar când citesc că unul din miniştrii Comunei de la Paris, Delescluze, văzând că situaţia e pierdută l9 mai 1871 – îşi ia jobenul şi puşca şi se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot să nu încerc un fior şi să nu iau – măcar mintal! – poziţia de „onor la erou” ca şi în faţa Sfântului Ioan Nepomuk, care decât să divulge regelui Boemiei taina spovedaniei reginei mai bine primeşte a fi azvârlit în apele Vltavei; ori în faţa monseniorului Affre, arhiepiscopul Parisului, căzut şi el, în timpul sângeroaselor ciocniri din iunie 1848, tot pe o baricadă. Ce căuta acolo? Ieşise din reşedinţa lui şi găsise un loc înalt de unde să încerce a-i împăca pe beligeranţi. „Locul păstorului e lângă turma sa” – cuvintele săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame – de când el le-a adeverit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-forţă, energie, viaţă. Prin mărturisirea lor de către oameni, preceptele Scripturii participă de la esenţa Crucii, denumită „dătătoare de viaţă” nu numai pentru că ne asigură nouă învierea din morţi,