ci şi pentru că preface vorbele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne structurate vii, ideile şi principiile în germeni. Sângele e roditor; pătimitorul de pe cruce, oricine ar fi, suferă, dar se bucură şi de un privilegiu: e auzit şi nu rămâne fără urmaşi.

  Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentru protestanţi, dar cine poate spune că nu 1-a mişcat, dacă a fost la Paris, monumentul lui Coligny pe care stă scris A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat?

  Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede ca prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul, oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Pluralul lui piuă? Pive, cu v. Pisicile ceacâre de culoare albă sunt toate surde, am avut eu una, o chema Mispuf. Vezi naţionaliştii ăştia unguri, sunt zece, toţi condamnaţi pentru naţionalism, să ştii că niciunul nu ne vorbeştE. Ca şi cum nici n-am exista. Cele mai bune hoteluri din lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontainebleau la Miami unde maâtre de bouche e un mare aristocrat francez şi, la Taormina, fosta mânăstire transformată. Nu te teme, turmă mică. Singurul dintre ei care ne vorbeşte şi se poartă frumos şi are sentimente filoromâne e inginerul Bethlen, un contE. De, nu-i de mirare, când te gândeşti că în timp ce în Europa făcea ravagii războiul de treizeci de ani, război religios, strămoşul lui, Gabriel Bethlen, principe al Ardealului, proclama încă din 1620 libertatea de conştiinţă şi recunoaşterea tuturor confesiunilor. Georges, mon ami, poate ştii tu ce sunt acele aristoloches de care vorbeşte Gâde în Paludes? Ce-or fi, dragă? Sunt nişte plante agăţătoare. Grecii credeau că uşurează naşterile, de unde numele lor de la grecescul lokhos.

  Mai 1950

  Manole, venit ca niciodată într-un suflet, îmi aduce o ştire senzaţională: Marcel Avrămescu a fost hirotonit şi funcţionează la biserica Albă. Să mergem, zice Manole, să-l vedem; îi vom spune „părinte”.

  Nu-l găsim pe noul preot la biserică.

  — Dau însă eu de el, abia în 1953, când a fost transferat la biserica de la Schitul Maicilor, într-un cartier mai periferic şi bătrânesc, într-un decor de aşezământ religios provincial din vremuri apuse.

  Încep să merg des pe la preotul acum strict ortodox (fenomen á la Thomas Becket?), cu înfăţişare de sfânt pictat pe icoană de sticlă, cu gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceafă şi voce învăluită, ajunsă până la noi parcă dintr-o rafinată Tebaidă cu mijloace mecanice de transmisiune.

  Teatru? Atunci teatru atât de perfect încât nu poate fi jucat decât după un text compus de actorul însuşi. La nivelul acesta sinceritatea şi artificialul s-ar confunda, aşa cum elementele îşi pierd însuşirile specifice şi prezintă comportamente nouă în apropiere de zero absolut.

  Camera 18

  Teoria chineză despre ming, expusă de dr.-ul Al-G. – cuvintele în sine nu înseamnă nimic de nu li se împlineşte conţinutul – aduce mult cu a lui Brice Parain: cuvintele sunt numai nişte făgăduinţe.

  Nu ajunge să fii tată, după fire, ca să te poţi chema tată: mai şi trebuie să te porţi ca modelul în care se cuprind, arhetipal, calităţile legate de acest titlu. Şi tot astfel: fiul, ostaşul, învăţătorul, slujbaşul, cărturarul. (D-aia poate că se făcea deosebire în vechime între profesor şi cărturar.)

  Cuvântul e descriptiv şi virtual. Funcţionalitatea şi existenţa i le asigurăm noi, behavoristic.

  Gherla, septembrie 1963

  Duhnind şi el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsnească putoarea din celule se împarfumează cu toţii), „Coreeanul”', unul din caralii buni, intră devreme în celulă şi întreabă care vrea să iasă la corvezi în curtea fabricii.

  Ca „nesincer cu ancheta”, ca purtător al etichetei „favorizare de legionari” şi ca distrofic, nu am fost scos până acum la nici o muncă.

  Sunt nişte scânduri de cărat, explică binevoitor Coreeanul.

  Propunerea constituie un eveniment excepţional. E un prilej ce nu trebuie scăpat, ieşim o mulţime.

  Bine am făcut, în curând împlinesc patru ani de celulă şi electricitate; lumina zilei şi cerului dau curţii banale şi murdare a fabricii un aspect feeric şi – din cauza unor vagonete care circulă transportând cherestea – un aspect de magazin cu jucării, de Disneyland; Zâna păpuşilor de Bayer, Ţara de dincolo de oglindă. Îţi vine să zburzi, să cânţi, să te urci pe vagoane; petrecem o zi încântătoare, mâncăm în aer liber, vorbim tare, râdem, nu lipseşte mult ca să ne credem în excursie.

  Mai e şi bucuria întâlnirii altor feţe; cad în cursul dimineţii la o grămadă de scânduri cu un necunoscut de la care aflu că e Vasile Vasilache, monahul, fostul stareţ de la Procov, fratele lui Haralambie pe care l-am cărat afară cu pătura din camera patruzeci şi patru.

  Părintele Vasile ştie despre moartea fratelui său la infirmeria închisorii şi ascultă îngândurat amănuntele pe care sunt în măsură să i le pot da. Ceva mai târziu, un alt deţinut venit să ne fie de ajutor, arată ca e de la înalta trădare. Într-o doară îl întreb dacă ştie ceva despre Gigi Tz., pe care-l bănuiesc tot la înfiorătorul Piteşti. Îi vorbesc despre Gigi, artistul, omul. Deţinutul mă ascultă zâmbind uşor. Când am terminat panegiricul: TZ. E aici, la Gherla, în aceeaşi celulă cu el; şi-a vrut să iasă la lucru fiindcă are de compus o poezie. (Gigi „scrie” mult în închisoare.)

  Uluit şi emoţionat, îl rog pe tovarăşul de cameră al lui Gigi să-i spună acestuia să se ceară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înştiinţase pe drum că va fi de lucru în continuare) ca să ne putem vedea. Numele meu îi e cunoscut deţinutului; 1-a auzit de la Gigi. (Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e