cineva scrijelise cu ceva ascuțit pe tencuiala peretelui această frază, așezînd cuvintele unul sub altul și subliniindu-le apăsat: „Vai de conștiințele care se lasă trăite!”

Seara, pe la zece, țiganii și bețivul adormiseră, dar Mitică nu putea ațipi din cauza sforăiturilor. Faptul că ședea lungit în pat, destins și calm, îi făcea, totuși, bine, îi dispăruse febra musculară, mintea i se limpezise. „De fapt, nu sînt decît un timid refulat, o ființă care a forțat ușa destinului cu obrăznicie, merit să fiu pedepsit. Trebuia să fi rămas la țară, eram acum președinte de ceape sau primar comunal. Dacă fata agentului sanitar îmi răspundea la scrisoarea în care îi spuneam că o iubesc, nu mă mai făceam doctor și mă însuram cu ea. Dar ea, idioata, după ce că era șchioapă, m-a refuzat.”

Spre ora trei noaptea, în celulă fu introdus un bărbat care se trînti pe plasa patului de alături cu un geamăt de ușurare și plăcere.

— O, Doamne, că bine mai e! oftă acesta și-și aprinse o țigară. După ce o termină, aprinse încă una, imediat.

— Domnule, îi zise Mitică, de sub pătură, dacă fumezi una după alta, mă asfixiezi.

— Pardon, zise celălalt, n-am știut că coabitez cu cineva. Pardon.

— Ești intelectual? insistă Mitică.

— Am fost. Acum sînt beat. Mai precis, sînt un nenorocit. Dumneata?

— Tocmai la asta mă gîndeam cînd ai intrat, răspunse Mitică, fără să poată distinge vreun detaliu pe chipul celuilalt. Încercam să descopăr ce e cu mine, cine sînt și ce doresc de la viață.

— Și?

— Încă n-am ajuns la o concluzie.

— Ferește-te de concluzii, domnul meu, spuse individul, oftînd. Toți cei care ajung la concluzii în viață sînt niște mărginiți și niște lași. Am un frate lector la Politehnica din București. Cînd era tînăr mi-a zis: „Dragul meu frate, am ajuns la concluzia că nu e bine să faci politică în viață”. Acum, la cincizeci și opt de ani, toți colegii lui sînt profesori și conferențiari, numai el nu. De ce? Pentru că nu e membru de partid. I-am spus: „Ești un tîmpit, ce ți-a trebuit ție să tragi concluzii la vîrsta de nouăsprezece ani?!” Dom’le, îmi dai voie să mai fumez o țigară?

— Fumează cîte vrei.

— Mulțumesc. Pot să te răsplătesc cu o gură de whisky, dacă dorești.

— Nu, mulțumesc. Nu beau alcool.

Vecinul de-alături începu să rîdă.

— Deloc?

— Deloc. Nu pot. Dacă vrei să știi, am treizeci și unu de ani și n-am fost beat niciodată. Cum e cînd ești beat?

— O, depinde cît ești de beat și ce înțelegi prin asta. Eu beau tot timpul, cu excepția celor patru-cinci ore cînd dorm. Dar nu beau deodată mult, ca să mă îmbăt. Beau cîte o porție la jumătate de oră. Am porțiile puse în sticluțe speciale. O sticluță se află permanent pe noptieră, una în baie, una la bucătărie, una în sufragerie și una în buzunar.

— Și ce bei?

— Whisky.

— De unde?

— Cum de unde? Păi sînt șef de restaurant. E o problemă să beau o sticlă pe zi?

— Și te simți bine?

— Excelent. Sînt într-o stare de veselie și optimism permanente, nimic nu mă enervează, nimic nu mă deranjează, totul îmi face plăcere.

— Și nu ți-e rău a doua zi?

— Cum o să-mi fie rău dacă beau din nou?! Secretul ca să nu-ți fie rău de la băutură e să bei tot timpul. Ca și cu țigara. Dacă fumezi fără încetare nu simți consecințele intoxicării. Eu am cincizeci și șapte de ani. Dacă mă las de băut și de fumat mor în două săptămîni. De marele profesor Lupu, Dumnezeu să-l ierte, ai auzit?

— Sigur c-am auzit.

— El fuma o sută de țigări pe zi. Și-a trăit optzeci și șase de ani.

— Dar ți-ai pus întrebarea cîți ani ar fi trăit dacă nu fuma?

— Nu contează. După optzeci și cinci de ani viața nu mai are valoare, chiar dacă ești pe picioare. De la această vîrstă în sus totul nu e decît o pîndă. O pîndă în așteptarea morții. Chiar nu vrei o gură de whisky?

Mitică refuză din nou. Somnul îi pierise, se simțea bine, fumul de țigară nu-l mai deranja, iar tovarășul de celulă i se părea o ființă interesantă.

— Doamne, ce minune de băutură e whisky-ul, dragă domnule! Pomeniți în vecii vecilor să fie cei care l-au inventat. Singura băutură care nu face rău, după care nu te doare nimic a doua zi. Știi care e secretul?

— Care?

— E făcut fără grabă, domnule. Și tot ce e făcut fără grabă e bun și trainic. Ești de acord cu mine?

— În majoritatea cazurilor, da. Uneori însă graba poate fi salvatoare.

— Crezi?

— O spun din proprie experiență. Proverbul cu „graba strică treaba” e făcut de un leneș, sînt convins.

— Dar ce meserie ai dumneata?

— Eu? Sînt medic chirurg.

Responsabilul de restaurant se ridică puțin, sprijinindu-se în coate, și-și aprinse încă o țigară.

— În chirurgie, da, aveți dreptate (auzind că e medic, tipul deveni mai deferent cu Mitică), în cazuri de urgență orice amînare e fatală. Am fost și eu operat de peritonită, cînd eram în armată. Un ceas dacă mai întîrziau, eram pierdut. Dar să revenim la chestiunea cu whisky-ul, domnule doctor, ca să vedeți pînă unde merge seriozitatea fabricanților scoțieni. Cel mai scump whisky al lor se numește „Chivas Regal”, care nu se pune în vînzare decît după doisprezece ani de la fabricare, adică după ce se învechește. Dar cum se învechește? Aici e aici! Se învechește stînd în butoaie? Nu. E pus în sticle, iar sticlele sînt încărcate într-un vapor care e dus în mijlocul unei mări și ancorat acolo. De ce? Pentru ca valurile să legene vaporul, iar băutura să fie tot timpul agitată, în mișcare, în neliniște. Vă place?

— Ca idee, da. Dar tot n-o să mă convingă nimeni să mă iau de băutură.

— Să nu spuneți asta. De multe ori nu te iei de băutură sau de fumat de plăcere, din viciu, ci de nevoie. De necaz, de supărare. Eu n-am pus alcool în gură și țigară pînă la patruzeci de ani, adică pînă acum șaptesprezece