— Îţi mulţumesc, dragul meu Beauchamp, îţi mulţumesc pentru intenţia admirabilă care îţi dictează cuvintele, dar asta nu se poate; ţi-am spus dorinţa mea şi acum, dacă trebuie, voi schimba cuvântul dorinţă în acela de voinţă. Înţeleg că, interesat cum sunt în afacere, nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al dumitale. Ceea ce dumitale ţi se pare că vine dintr-o sursă cerească, mie mi se pare că vine dintr-o sursă mai puţin pură. Providenţa mi se pare că este, îţi mărturisesc, străină de toate acestea şi este un noroc, căci în locul mesagerului invizibil şi impalpabil al răsplătirilor şi al pedepselor cereşti, voi găsi o fiinţă palpabilă şi vizibilă împotriva căreia mă voi răzbuna ― o, îţi jur ― pentru tot ce sufăr de o lună de zile. Acum, îţi repet, Beauchamp, ţin să reintru în viaţa umană şi materială, iar dacă mai eşti, precum spui, prietenul meu, ajută-mă să descopăr mâna care a dat lovitura.

— Bine, fie! spuse Beauchamp; dacă ţii cu orice preţ să cobor pe pământ, voi coborî. Dacă ţii să porneşti în căutarea unui duşman, voi porni şi eu cu dumneata. Şi-l voi găsi căci onoarea mea e aproape la fel de interesată ca şi a dumitale în a-l descoperi.

— Beauchamp, înţelegi, e nevoie să începem pe dată fără întârziere investigaţiile. Fiecare minut de întârziere pentru mine e o eternitate; denunţătorul nu-i încă pedepsit. Nădăjduieşte poate că nu va fi; şi, pe onoarea mea, dacă nutreşte speranţa aceasta se înşală.

— Ascultă-mă, Morcerf.

— Beauchamp, văd că ştii ceva; îmi redai viaţa.

— Nu spun că e o realitate, Albert, dar e cel puţin o lumină în noapte; poate că, urmărind lumina aceasta, ne va duce la ţintă.

— Spune-mi. Ard de nerăbdare, precum vezi.

— Uite, îţi voi povesti ce n-am vrut să-ţi spun când m-am înapoiat din Ianina.

— Vorbeşte.

— Iată ce s-a petrecut, Albert; m-am dus, fireşte, la cel dintâi bancher din oraş, ca să iau informaţii; de la primul cuvânt pe care l-am spus în legătură cu cazul, mai înainte de a rosti numele părintelui dumitale, a spus:

— A, foarte bine, ghicesc ce vă aduce!

— Cum şi de ce?

— Pentru că abia acum cincisprezece zile am fost întrebat în aceeaşi privinţă.

— De cine?

— De un bancher din Paris, corespondentul meu.

— Cum îl cheamă?

— Domnul Danglars.

— El? exclamă Albert; într-adevăr el îl urmăreşte de multă vreme pe bietul meu părinte, cu ura lui invidioasă; el, omul aşa-zis popular, care nu poate ierta contelui de Morcerf că e pair de Franţa. Şi uite, ruptura aceea nemotivată a căsătoriei; da, el e!

— Informează-te, Albert (dar nu te aprinde dinainte) informează-te, îţi spun, iar dacă lucrul este adevărat...

— O, da, dacă lucrul este adevărat, îmi va plăti pentru tot ce am suferit! exclamă tânărul.

— Ia seama, Morcerf, e un om bătrân.

— Voi avea menajamente pentru vârsta lui aşa cum a avut şi el pentru onoarea familiei mele; dacă îi purta pică părintelui meu, de ce nu îl lovea pe părintele meu? O, nu! i-a fost frică să se găsească în faţa unui bărbat.

— Albert, nu te condamn, nu fac decât să te reţin; Albert, procedează cu prudenţă.

— O, să nu-ţi fie frică; de altminteri mă vei însoţi, Beauchamp, căci chestiunile solemne trebuiesc tratate de faţă cu martori. Până deseară, dacă domnul Danglars e vinovat, domnul Danglars nu va mai trăi, sau voi muri eu. Beauchamp, vreau să fac onoarei mele funeralii frumoase.

— Când atari hotărâri sunt luate, ele trebuiesc puse în aplicare imediat, Albert. Vrei să mergem la domnul Danglars? Haidem!

Trimiseră după o cabrioletă de piaţă. Când intrară în palatul bancherului, zăriră faetonul şi pe servitorul domnului Andrea la poartă.

— Bun, toate sunt în ordine, spuse Albert cu voce mohorâtă. Dacă domnul Danglars nu vrea să se bată cu mine, îi voi ucide ginerele. Un Cavalcanti e dator să se bată.

Tânărul fu anunţat bancherului care, auzind de numele lui Albert şi ştiind ce se petrecuse în ajun, dădu ordin să se încuie uşa. Era însă prea târziu. Albert venise în urma lacheului; auzi ordinul, forţă uşa şi pătrunse urmat de Beauchamp în cabinetul bancherului.

— Domnule, exclamă acesta, nu mai e omul liber să primească la el pe cine vrea sau pe cine nu vrea? Cred că uitaţi regulile politeţii.

— Nu, domnule, spuse cu răceală Albert; sunt împrejurări ― şi dumneavoastră vă aflaţi într-una din acestea ― când trebuie, exceptând circumstanţa laşităţii (vă ofer acest refugiu) să fie acasă, cel puţin pentru anumite persoane.

— Ce poftiţi, domnule?

— Vreau, spuse Morcerf apropiindu-se fără să dea atenţie lui Cavalcanti care stătea rezemat de cămin, vreau să vă propun o întâlnire într-un ungher depărtat, unde nu ne va deranja nimeni, timp de zece minute; mai mult nu vă cer; unde din doi bărbaţi care s-au întâlnit, unul va rămâne sub frunziş.

Danglars păli. Cavalcanti făcu o mişcare. Albert se întoarse spre tânăr:

— A, dacă vreţi, veniţi dumneavoastră, domnule conte! spuse el; aveţi dreptul, faceţi aproape parte din familie şi dau aceste întâlniri tuturor celor care vor fi dispuşi să le accepte.

Cavalcanti se uită cu aer buimăcit la Danglars care, cu o sforţare, se ridică şi înaintă între cei doi tineri. Atacul lui Albert împotriva lui Andrea îl plasase pe alt teren şi nădăjduia că vizita lui Albert avea altă cauză decât aceea pe care o bănuise la început.

— A, dacă veniţi să căutaţi pricină dumnealui pentru că l-am preferat dumneavoastră, vă previn că voi face din aceasta o chestiune de parchet, spuse el lui Albert.

— Vă înşelaţi, domnule, glăsui Morcerf cu un zâmbet posac; nu mă refer câtuşi de puţin la căsătorie şi nu mă adresez domnului Cavalcanti decât pentru că mi s-a părut că o clipă a avut intenţia să intervină în discuţia noastră. De altminteri, aveţi dreptate, spuse el; caut astăzi pricină întregii lumii; fiţi însă pe pace, domnule Danglars, prioritatea vă aparţine.

— Domnule, răspunse Danglars palid de mânie şi teamă, vă înştiinţez că, atunci când