În tot timpul acesta contele nu rostise o vorbă; colegii îl priveau şi deplângeau, desigur, situaţia sfărâmată de suflul parfumat al unei femei; nenorocirea se zugrăvea puţin câte puţin în trăsături sinistre pe chipul lui.

— Domnule de Morcerf, glăsui preşedintele, recunoaşteţi în doamna pe fiica lui Ali-Tebelin, paşa din Ianina?

— Nu, spuse Morcerf, făcând o sforţare să se ridice şi e o urzeală a duşmanilor mei.

Haydée, care stătea cu ochii aţintiţi spre uşă, ca şi cum aştepta pe cineva, se întoarse deodată şi, văzându-l pe conte în picioare, scoase un strigăt cumplit:

— Nu mă recunoşti? exclamă ea; ei bine, din fericire eu te recunosc. Eşti Fernand Mondego, ofiţerul francez care instruia trupele nobilului meu părinte. Tu ai predat castelele din Ianina! Tu, trimis de el la Constantinopol, să tratezi direct cu împăratul, viaţa sau moartea binefăcătorului tău, ai venit cu un firman fals care acorda graţia întreagă! Cu firmanul acesta ai obţinut inelul paşei, graţie căruia Selim, paznicul focului, urma să se supună! Tu l-ai înjunghiat pe Selim! Tu ne-ai vândut, pe mama şi pe mine negustorului El-Kobbir. Asasinule! asasinule! asasinule! ai încă pe frunte sângele stăpânului tău! Priviţi!

Cuvintele fuseseră rostite cu atâta elan de adevăr încât toţi ochii se întoarseră spre fruntea contelui şi el însuşi duse mâna la frunte ca şi cum ar fi simţit, cald încă, sângele lui Ali.

— Recunoaşteţi în chip pozitiv că domnul de Morcerf e una şi aceeaşi persoană cu ofiţerul Fernand Mondego?

— Dacă îl recunosc? exclamă Haydée. O, mamă, tu mi-ai spus: "Erai liberă, aveai un părinte pe care îl iubeai, erai sortită să fii ca o regină. Priveşte-l bine pe omul acesta, el te-a făcut sclavă, el a ridicat în vârful unei suliţi capul părintelui tău, el ne-a vândut, el ne-a predat! Priveşte-i bine mâna dreaptă, aceea cu o cicatrice mare; dacă i-ai uita chipul, îl vei recunoaşte după mâna în care au căzut, una după alta, piesele de aur ale negustorului El-Kobbir". Dacă îl recunosc? Să spună el acum dacă nu mă recunoaşte.

Fiecare cuvânt cădea ca un cuţit asupra lui Morcerf şi reteza câte o bucată din energia lui; la ultimele cuvinte el îşi ascunse repede la piept, fără să vrea, mâna mutilată într-adevăr de-o rană şi căzu în jilţ, prăbuşit într-o deznădejde posomorâtă.

Scena învârtejise spiritele adunării, aşa cum frunzele, desprinse din trunchi, gonesc purtate de vântul puternic de la Nord.

— Domnule conte de Morcerf, spuse preşedintele, nu vă lăsaţi abătut; răspundeţi: justiţia curţii e supremă şi egală pentru toţi, ca aceea a lui Dumnezeu; nu vă va lăsa zdrobit de duşmani fără să vă dea putinţa de a-i combate. Vreţi o nouă anchetă? vreţi să ordon ca doi membri ai Camerei să facă o călătorie la Ianina? Vorbiţi!

Morcerf nu răspunse nimic.

Atunci toţi membrii comisiei se priviră parcă înfricoşaţi. Caracterul energic şi violent al contelui era cunoscut. Numai o cumplită năucire putea să anihileze împotrivirea acestui om: se putea bănui, în sfârşit, că tăcerii care semăna cu somnul, îi va urma o trezire care va semăna trăsnetului.

— Ei bine, ce hotărâţi? îl întrebă preşedintele.

— Nimic! spuse contele cu glas înăbuşit, ridicându-se.

— Aşadar, fiica lui Ali-Tebelin a spus adevărul? Ea a fost, într-adevăr, martora cumplită căreia culpabilul nu îndrăzneşte niciodată să-i răspundă: nu? Aţi săvârşit într-adevăr toate faptele de care vă acuză?

Contele aruncă în juru-i o privire a cărei expresie deznădăjduită ar fi mişcat inima tigrilor, dar care nu putea să-i dezarmeze pe judecători; apoi îşi înălţă ochii spre boltă şi îi coborî îndată, ca şi cum s-ar fi temut că, prin bolta deschisă, va scânteia cel de al doilea tribunal ce se numeşte cer şi celălalt judecător care se numeşte Dumnezeu.

Atunci, cu o mişcare bruscă, îşi smulse nasturii hainei închise, care îl înăbuşea şi ieşi din sală ca năuc; o clipă paşii săi răsunară lugubru sub bolta sonoră, apoi huruitul trăsurii care îl ducea în galop zdruncină porticul edificiului florentin.

— Domnilor, întrebă preşedintele după ce liniştea se restabili, domnul conte de Morcerf e într-adevăr vinovat de felonie, trădare şi josnicie?

— Da! răspunseră într-un glas, unanim, toţi membrii comisiei de anchetă.

Haydée stătuse până la sfârşitul şedinţei. Auzi sentinţa dată contelui, fără ca o trăsătură a figurii sale să exprime bucurie sau milă.

Atunci, acoperindu-şi din nou chipul, salută cu demnitate pe consilieri şi ieşi cu pasul acela cu care Virgiliu spunea că merg zeiţele.

Capitolul XIII   Provocarea

— Atunci, continuă Beauchamp, am profitat de tăcerea şi de întunericul sălii pentru a ieşi fără să fiu văzut. Uşierul care mă introdusese mă aştepta la uşă. Mă conduse prin coridoare până la o portiţă care dădea în strada Vaugirard. Ieşii cu sufletul zdrobit şi totodată încântat ― iartă-mi expresia, Albert ― zdrobit pentru dumneata, încântat de nobleţea fetei care urmărea răzbunarea paternă. Da, îţi jur, Albert, de oriunde ar veni reve-laţia ― chiar dacă ea vine de la un duşman ― duşmanul acesta nu e decât omul Providenţei.

Albert îşi ţinea capul în palme; îşi înălţă chipul împurpurat de ruşine şi scăldat în lacrimi şi apucând braţul lui Beauchamp:

— Prietene, îi spuse el, viaţa mea e sfârşită: îmi rămâne, nu să spun ca dumneata că Providenţa mi-a dat lovitura, dar să-l caut pe omul care mă urmăreşte cu vrăjmăşia lui; apoi, după ce îl voi cunoaşte, îl voi ucide sau mă va ucide el; mă bizui pe prietenia dumitale ca să mă ajuţi, Beauchamp, dacă nu cumva dispreţul a ucis-o.

— Dispreţul, dragul meu? întrucât te atinge nenorocirea? Nu, slavă Domnului, nu mai suntem pe vremea când o prejudecată nedreaptă îi făcea pe fii răspunzători de faptele părinţilor. Treceţi toată viaţa în revistă, Albert: ea datează de ieri ― este drept ― dar niciodată aurora unei zile frumoase nu a fost mai pură decât răsăritul dumitale. Nu, Albert, crede-mă, eşti tânăr, eşti bogat, părăseşte Franţa: totul se uită repede în acest mare Babilon cu existenţă agitată şi cu gusturi schimbătoare; vei reveni peste trei sau patru ani, te vei