cumva şi acest onorariu, de trei mii de yeni pe zi. La această sumă se adăuga neapărat ceva în plus – mâncare, îmbrăcăminte, orice. Când reuşea să găsească pisica respectivă, i se oferea un bonus de zece mii de yeni.

  Cum nu apăreau tot timpul clienţi, munca de detectiv de pisici nu-i aducea pe lună un venit prea însemnat, dar plăţile pentru întreţinere i le achita cel mai mare dintre fraţii lui mai mici, din moştenirea de la părinţi (o sumă nu prea mare) şi un mic cont de depozite pe care i le administra în locul lui. În plus, mai era şi ajutorul pentru persoane în vârstă cu handicap, pe care îl primea de la prefectură.

  Reuşea să se întreţină destul de bine şi doar din acest ajutor şi, prin urmare, banii pe care îi primea pentru munca de detectiv putea să îi folosească după bunul plac. Lui Nakata i se părea o sumă frumuşică, dar în afară de mâncat tipar, nu-i venea altă idee cum s-o folosească. Banii care îi rămâneau, îi ascundea sub rogojina din cameră. Neştiind să scrie sau să citească, nu putea să îi depună la bancă sau la poştă, pentru că acolo ar fi trebuit să completeze un formular cu numele şi adresa.

  Nakata păstra în secret faptul că putea să vorbească cu pisicile. În afara pisicilor, el era singurul care ştia acest lucru. Dacă ar fi spus altora, ar fi fost considerat nebun.

  Desigur, toată lumea ştia că nu era prea inteligent, dar una e să fii prost şi alta e să fii nebun.

  Se mai întâmpla să treacă pe lângă el câte cineva când era antrenat într-o discuţie aprinsă cu vreo pisică, la marginea drumului, dar toţi păreau să îl ignore. Nu e neapărat ciudat să vezi un bătrân vorbindu-i unui animal ca unui om.

  Prin urmare, când lumea îl întreba admirativ „Oare cum se face că înţelegeţi atât de bine comportamentul şi modul de gândire al pisicilor? Parcă aţi reuşi să vorbiţi cu ele”, Nakata mustăcea, fără să spună nimic. Fiind mereu serios, politicos şi cu un zâmbet pe buze, era bine văzut de gospodinele din vecini. Aspectul său extrem de îngrijit ajuta şi el la bunul său nume. Era sărac, dar îi plăcea să spele şi să se îmbăieze, iar pe lângă banii pe care îi primea pentru munca de detectiv, clienţii îi dădeau deseori haine aproape nou-nouţe, care nu le mai erau de folos. O bluză pentru golf cu însemnul lui Jack Nicklaus, în culoare roz-somon, nu se poate spune că i se potrivea, dar lui Nakata nici că-i păsa.

  Nakata era la intrare şi îi detalia doamnei Koizumi, actuala clientă, pe un ton şovăitor, informaţiile primite.

  — În sfârşit am aflat nişte informaţii despre Goma. Un anumit domn Kawamura se pare că a văzut acum câteva zile o pisică pătată care aducea cu Goma, pe terenul viran împrejmuit cu gard din 2-chome. Este doar la două străzi mari distanţă de aici, iar vârsta, culoarea blănii şi cureluşa de la gât corespund cu ale ei. Nakata s-a gândit să supravegheze zona o vreme. Îmi iau un pacheţel cu mâncare şi stau acolo de dimineaţa până seara. Nu, nu vă faceţi griji.

  Nakata are oricum timp destul şi nu e nici o problemă, atâta vreme cât nu plouă puternic. Doar dacă dumneavoastră consideraţi că nu este nevoie să mai supraveghez zona, vă rog să-mi spuneţi şi mă opresc imediat.

  Nakata i-a ascuns faptul că acest Kawamura nu era o persoană, ci un motan maro tărcat. Dacă i-ar fi spus, lucrurile s-ar fi complicat.

  Doamna Koizumi i-a mulţumit. Cele două fetiţe ale sale erau atât de triste de când le dispăruse pisica lor dragă, încât nici nu mai mâncau cum trebuie. Nu reuşise să scape cu „aşa fac pisicile, dispar de acasă”. Timp nu avea să meargă după ea, aşa că era foarte recunoscătoare că găsise pe cineva dispus să o caute atât de serios, zi după zi, pentru doar trei mii de yeni. Era un bătrân mai bizar şi avea un fel straniu de a vorbi, dar era cunoscut ca detectiv de pisici şi nu arăta a om rău. Ii părea rău să gândească aşa despre el, dar adevărul era că nu părea suficient de isteţ să înşele pe cineva. I-a înmânat plicul cu onorariul pentru ziua respectivă şi i-a pus într-o casoletă de plastic nişte pilaf proaspăt făcut cu fiertură de cartofi dulci.

  Nakata a luat vasul cu o plecăciune, l-a adulmecat şi i-a mulţumit.

  — Vă mulţumesc frumos. Cartofii dulci se numără printre felurile mele de mâncare preferate.

  — Sper să vă placă, spuse doamna Koizumi.

  Trecuse o săptămână de când supraveghea terenul viran.

  În acest timp, Nakata văzuse multe pisici. Kawamura, motanul tărcat, dădea pe acolo de mai multe ori pe zi, venea lângă el şi îi vorbea prietenos. Nakata îi răspundea la salut şi discutau despre vreme sau despre ajutorul de la prefectură. Cu toate acestea, nu reuşea să înţeleagă ce îi spunea motanul.

  — Kawara supărat, ghemuit pe trotuar, spuse el.

  Chiar părea dornic să îi comunice ceva lui Nakata, dar acesta nu reuşea să priceapă o iotă.

  — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, i-a zis el sincer.

  Kawamura a făcut o faţă încurcată şi a repetat acelaşi lucru (probabil) cu alte cuvinte.

  — Kawara legat la ţipat.

  Dar nici de data aceasta nu a înţeles mai mult.

  Ce bine ar fi dacă ar veni duduia Mimi, se gândi Nakata.

  Sigur i-ar trage o lăbuţă peste faţă şi l-ar pune să vorbească mai pe înţeles, apoi mi-ar traduce vorbele lui rezumând frumos. O pisică deşteaptă foc. Dar Mimi nu era acolo. Se hotărâse să nu apară prin zonă, de teamă să nu ia purici.

  După ce îi înşira lui Nakata mai multe lucruri de neînţeles, Kawamura pleca fericit.

  Prin zonă îşi făceau apariţia şi alte pisici. La început,