ridicau garda când îl vedeau pe Nakata şi îl priveau îngrijorate de la distanţă, dar când îşi dădeau seama că doar stă acolo şi nu face nimic, înceta să le mai preocupe prezenţa lui. Nakata le vorbea întotdeauna prietenos. Le saluta şi se prezenta, însă majoritatea pisicilor îl ignorau complet, fără să-i întoarcă măcar un cuvânt. Se prefăceau că nu văd şi nu aud. La acest capitol, pisicile de aici erau foarte pricepute.

  Sigur au avut parte de experienţe neplăcute cu oamenii, şi-a spus Nakata. În orice caz, nu avea de gând să pună totul pe seama lipsei lor de sociabilitate. La urma urmei, în lumea pisicilor, el avea să fie mereu un intrus. Nu era în poziţia de a putea avea vreo pretenţie de la ele.

  Cu toate acestea, un motan mai curios i-a răspuns la salut.

  — Băi, tu vorbeşti! A exclamat motanul cu blana în pete albe şi negre şi cu urechile zdrenţuite, după ce a ezitat câteva clipe şi s-a uitat de jur-împrejur. Avea un stil mai dur de a vorbi, dar părea amabil.

  — Da, puţin.

  — E foarte bine şi puţin.

  — Mă numesc Nakata. Care este numele dumneavoastră, dacă îmi permiteţi să întreb?

  — N-am aşa ceva, i-o tăie motanul.

  — Vă deranjează dacă vă spun domnul Okawa?

  — Zi-mi cum vrei!

  — Cu ocazia întâlnirii noastre, vă pot oferi nişte sardele uscate?

  Sigur. Sardelele uscate îmi plac la nebunie.

  Nakata a scos din geantă sardelele învelite în folie de Plastic şi i le-a dat lui Okawa. Întotdeauna avea pregătite în geantă câteva pacheţele. Motanul le-a ronţăit cu poftă, cu tot cu cap şi coadă, apoi s-a spălat.

  — Mersi, spuse el. Rămân dator. Vrei să te ling pe undeva?

  — Vă sunt foarte recunoscător, dar în momentul de faţă nu am nevoie să fiu lins nicăieri. Vă mulţumesc. Ştiţi, de fapt, Nakata a fost rugat să caute o pisică. Este o femelă cu blana pătată, în trei culori, pe nume Goma.

  Nakata a scos din geantă o fotografie color cu ea şi i-a arătat-o.

  — Am fost informat că această pisică a fost zărită aici.

  Stau aici de mai multe zile şi aştept să apară. Domnule Okawa, dumneavoastră nu aţi văzut-o cumva?

  Motanul a privit fotografia şi s-a întunecat la faţă.

  Câteva cute i-au apărut între sprâncene şi a clipit de mai multe ori.

  — Uite, mi-ai dat sardele şi-ţi sunt foarte dator. Nu te mint. Dar nu pot să suflu o vorbă despre asta, că dau de belea.

  — Daţi de belea? Întrebă Nakata consternat.

  — Da, asta e o treabă periculoasă. E riscant. Ascultă la mine, mai bine uiţi cu totul de pisica asta. Şi ai face bine să te ţii departe de locul ăsta. Ăsta e sfatul meu şi ţi-l dau din suflet, ca mulţumire pentru sardele. Sper să-ţi fie de folos.

  Cu aceste cuvinte, Okawa s-a ridicat, s-a uitat împrejur şi a dispărut prin tufişuri.

  Nakata a oftat, a scos termosul din geantă şi a sorbit încet ceaiul cald. Okawa spusese că este periculos, dar Nakata nu găsea nimic periculos la acel loc. El doar căuta o pisică pierdută. Ce pericol era în asta? Se gândea oare la „vânătorul de pisici”, bărbatul cu pălărie ciudată de care îi vorbise Kawamura? Dar Nakata era om, nu pisică. Nu avea nici un motiv să se teamă de acel individ.

  Însă pe lumea aceasta sunt multe lucruri pe care Nakata nici nu şi le-ar fi putut imagina şi un munte de motive pe care nu le înţelegea. Prin urmare, a încetat să se mai gândească. Oricât şi-ar fi chinuit creierul său limitat, nu făcea decât să se pricopsească cu o durere de cap. Şi-a terminat cu grijă ceaiul, a pus capacul la termos şi l-a băgat la loc în geantă.

  După ce Okawa s-a făcut nevăzut prin tufişuri, un timp îndelungat nu a mai apărut nici o pisică. Doar fluturii zburau liniştit pe deasupra capului. Stoluri de vrăbii se apropiau, se răspândeau prin jur, apoi se regrupau şi plecau mai departe. Nakata a aţipit de câteva ori, dar de fiecare s-a trezit tresărind. După poziţia soarelui, reuşea să deducă momentul din zi.

  Era aproape seară când câinele şi-a făcut apariţia.

  Câinele a apărut încet dintre tufişuri, fără să facă vreun zgomot. Era mare şi negru. Dacă îl priveai din locul în care era aşezat Nakata, ai fi zis că era mai degrabă un viţel.

  Avea picioarele lungi, blana scurtă şi muşchi puternici, de oţel. Urechile le avea ascuţite ca briciul şi nu purta zgardă.

  Nakata nu cunoştea rasele de câini, dar a înţeles dintr-o privire că acesta era feroce – sau, cel puţin, că putea deveni feroce la nevoie. Era genul de câine folosit de armată.

  Avea o privire pătrunzătoare şi rece şi pielea de la bot îi atârna, dezvelindu-i colţii albi şi ascuţiţi. Pe dinţi i se zăreau urme roşii de sânge. La o privire mai atentă, în colţul gurii avea lipite nişte resturi de carne lunecoase.

  Limba roşie i se iţea printre dinţi ca o flacără. Câinele l-a fixat cu privirea pe Nakata. A rămas aşa un timp îndelungat, fără să se mişte şi fără să deschidă gura. Nakata a rămas şi el tăcut. Cu câinii nu putea să vorbească. Singurele animale cu care putea comunica erau pisicile. Ochii săi erau reci şi împietriţi ca nişte mărgele făcute din apă de mlaştină.

  Nakata a respirat încet. Nu avea de ce să se teamă.

  Desigur, era conştient că în acel moment era expus pericou^ui. Înţelegea şi faptul că în faţa lui se afla (de ce, nu se fre) un animal agresiv cu intenţii ostile, însă nu-l putea

  °ncePe ca pe un pericol îndreptat direct asupra sa. Pentru > moartea era oricum un concept care îi depăşea puterea imaginaţie, iar durerea, un lucru incert până nu