Kynes se rezemă de spătarul scaunului. Se gândi la trupurile saturate de apă pe care le simţise sub straiele Atreizilor. Purtau centuri de scut peste pelerine, paralizatoare agăţate la şold, iar la gât, prinse de lănţişoare, radioemiţătoare de mărimea unei monede. Şi Ducele şi fiul său erau înarmaţi cu cuţite vârâte în teci prinse de încheietura mâinii, iar tecile i se păruseră destul de uzate. Îşi spuse, nu fără o oarecare doză de admiraţie, că oamenii aceştia erau un amestec ciudat de blândeţe şi forţă brutală. Aveau o siguranţă şi-un calm pe care nu le observase niciodată la Harkonneni.

  — Sper că vei menţiona în raportul pe care-l vei adresa Împăratului, în legătură cu schimbarea fiefului, că noi am respectat legile, nu-i aşa? Întrebă Leto. Se uită pieziş către Kynes, apoi din nou înainte.

  — Harkonnenii au plecat. Atreizii le-au luat locul.

  — Deci totu-i în regulă? Insistă Leto.

  Zvâcnetul unui muşchi de pe maxilar trădă încordarea de-o clipă a planetologului.

  — Ca planetolog şi Judecător al Schimbării, sunt supusul direct al Imperiului… Domnia-Ta.

  Ducele rânji sumbru.

  — Realitatea, însă, ştim amândoi care e.

  — Îţi reamintesc că activitatea mea se bucură de sprijinul Maiestăţii-Sale.

  — Zău? Şi în ce constă această activitate?

  În liniştea scurtă care urmă, Paul gândi: Tata întinde prea mult coarda. Îi aruncă o privire lui Halleck, dar menestrelul-războinic părea absorbit de priveliştea dezolantă de sub ei.

  Kynes răspunse glacial:

  — Te referi, desigur, la activitatea mea de planetolog.

  — Desigur.

  — În mare, mă ocup de biologia şi de botanica solurilor uscate… ca şi de unele cercetări geologice – carotaje, analize. Posibilităţile unei planete sunt practic inepuizabile.

  — Întreprinzi şi cercetări referitoare la mirodenie?

  Kynes se întoarse spre Duce, iar Paul sesiză contracţia muşchilor din obrazul planetologului.

  — Curioasă întrebare, Domnia-Ta.

  — Nu uita, Kynes, că acum planeta este fieful meu. Şi metodele mele sunt altele decât ale Harkonnenilor. Nu am nimic împotriva studiilor dumitale cu privire la mirodenie, atâta timp cât mă ţii la curent cu ceea ce afli.

  Se uită fix la planetolog; adăugă:

  — Harkonnenii nu prea încurajau cercetările legate de mirodenie, nu-i aşa?

  Kynes îi întoarse privirea, dar nu răspunse.

  — Poţi vorbi fără grijă, îl îndemnă Ducele. N-ai de ce să te temi.

  — Mda, murmură Kynes. Curtea Imperială e într-adevăr cam departe. Şi gândi: Ce-şi închipuie cotropitorul ăsta, umflat de apă? Mă crede chiar atât de nătâng încât să mă fac sluga lui?

  Ducele emise un râs scurt, îşi întoarse privirea la direcţia de zbor.

  — Remarc o oarecare acreală în tonul dumitale, domnule. Am invadat Arrakisul cu haita noastră de ucigaşi cu chipuri blajine, eh? Şi mai avem pretenţia să recunoaşteţi că suntem altminteri decât Harkonnenii, nu-i aşa?

  — Am citit materialul de propagandă pe care l-aţi răspândit prin sietchuri şi prin sate, spuse Kynes. „Să dăruim dragostea noastră ilustrului Duce!” Serviciul dumitale de pro…

  — Măsoară-ţi cuvintele! Lătră brusc Halleck, smulgându-se de lângă geam şi aplecându-se ameninţător înainte.

  Paul puse o mână pe braţul lui Halleck.

  — Gumey! Rosti Ducele, aruncându-i o privire peste umăr. Omul acesta a trăit mult timp sub Harkonneni.

  Halleck îşi reluă vechea poziţie. Mormăi:

  — Mda…

  — Omul Domniei-Tale, Hawat, este destul de abil.

  — Spuse, după o clipă, Kynes. Dar mi-am dat imediat seama ce urmărea.

  — Foarte bine, replică Ducele. Eşti de acord să ne deschizi bazele?

  — Bazele sunt proprietatea Maiestăţii Sale, răspunse tăios Kynes.

  — Şi zac nefolosite.

  — Ar putea fi folosite.

  — Maiestatea Sa e de aceeaşi părere?

  Kynes îl străfulgeră cu privirea.

  — Arrakisul ar putea să devină un Eden dacă pe guvernatorii săi i-ar mai interesa şi altceva decât scurmatul după mirodenie!

  Nu mi-a răspuns la întrebare, gândi Ducele, apoi întrebă:

  — Cum ar putea deveni un Eden, dacă nu dispune de bani?

  — La ce bun banii, dacă nu poţi cumpăra cu ei ajutorul de care ai nevoie? Replică planetologul.

  Aha! Îşi spuse Ducele. Zise repede:

  — Vom discuta problema asta altă dată. Am impresia c-am ajuns la marginea Scutului. Continuăm drept înainte?

  — Drept înainte, murmură Kynes.

  Paul privi pe fereastră. Sub ei, tancurile sfărâmate începuseră să coboare în cute abrupte spre un platou neted, de piatră, mărginit de un prag ca o muchie de cuţit. Dincolo de prag, asemenea unor unghii frumos tăiate, se prelungeau până la orizont şiruri continue de dune. Printre ele, departe, se zăreau din loc în loc pete întunecate care nu păreau să fie nisip. Aflorismente stâncoase? În reverberaţia aerului fierbinte, Paul nu le putea distinge prea bine.

  — Nu cresc deloc plante, acolo, jos? Întrebă el.

  — Puţine, răspunse Kynes. Zona biologică de la această latitudine se caracterizează mai ales prin ceea ce noi numim „mici hoţi de apă” – vieţuitoare adaptate să-şi prade unele altora umezeala, pândindu-se între ele pentru picăturile de rouă. Anumite regiuni ale deşertului forfotesc de viaţă. Dar toate aceste forme vii au învăţat cum să supravieţuiască în condiţiile vitrege ale mediului. Dacă tu, om, te pomeneşti vreodată acolo, jos şi nu vrei să mori, trebuie să faci exact ce fac ele.

  — Adică să-i furi altuia apa? Întrebă Paul.

  Ideea i se păruse revoltătoare şi glasul îi trădă tulburarea.

  — Se mai întâmplă şi-aşa, rosti Kynes, deşi nu la asta m-am referit. Vezi tu, băiete, clima mea pretinde o atitudine deosebită faţă de apă. Aici nu există secundă în care să nu te gândeşti la apă. N-ai voie să iroseşti nimic din ceea ce conţine cât de cât umezeală.

  „Clima mea. „ gândi Ducele.

  — Virează două grade spre sud, Domnia-Ta. La vest e furtună. Ducele dădu din cap. Văzuse şi el tălăzuirea de praf cafeniu. Viră larg, înclinând topterul