pe-o parte, observând cu coada ochiului reflexul portocaliu-lăptos al prafului, pe aripile aparatelor din escortă, care îi imitau manevra.

  — E bine să trecem cât mai departe de ea, zise Kynes.

  — Îmi închipui că-i destul de periculos să zbori în nisipul ăla, spuse Paul. E adevărat că poate străpunge metalele cele mai dure?

  — La altitudinea asta nu-i nisip, ci praf, explică Kynes. Singurele pericole sunt lipsa vizibilităţii, turbulenţa şi obturarea prizelor de aer.

  — Şi chiar o să vedem astăzi o exploatare de mirodenie în lucru?

  — Foarte posibil.

  Paul tăcu, se rezemă de spătarul scaunului. Îşi folosise întrebările şi hiperpercepţia pentru a efectua ceea ce mama sa numea „înregistrarea” persoanei. Şi-l fixase bine pe Kynes acum – timbrul vocii, fiecare detaliu al feţei, fiecare detaliu al gesturilor. G cută nefirească pe mâneca stângă a mantiei planetologului trăda prezenţa unui cuţit într-o teacă prinsă pe braţ. În dreptul taliei, mantia părea mai umflată. Auzise că oamenii deşertului poartă un soi de cingătoare cu buzunare, în care ţin felurite obiecte de strictă necesitate. Poate că asta era explicaţia umflăturilor de sub mantie. În nici un caz nu putea fi vorba de o centură de scut. Mantia era închisă la gât cu o fibulă de cupru pe care era gravată imaginea unui iepure. O altă fibulă, mai mică, purtând acelaşi desen, atârna de colţul glugii răsfrânte pe umeri. Alături, Halleck se răsuci, cotrobăi în compartimentul din spate, îşi scoase la iveală balisetul. Kynes aruncă o privire înapoi când Halleck începu să-şi acordeze instrumentul, apoi se concentră din nou asupra direcţiei de zbor.

  — Ce-ai vrea s-asculţi, Domnişorule? Întrebă Halleck.

  — Ce vrei tu, Gumey.

  Halleck îşi plecă urechea deasupra cutiei de rezonanţă, luă un acord şi începu să cânte încet:

 

 „Părinţii noştri au mâncat mană în deşert, În ţinutul fierbinte unde se-ncrâncenă vântu-n vârtejuri.

  Izbăveşte-ne, Doamne, de ţara cea hâdă!

  Izbăveşte-ne… o, izbăveşte-ne de setea şi uscăciunea deşertului.”

  Kynes îi aruncă Ducelui o privire; spuse:

  — Nu călătoreşti cu o escortă prea numeroasă, Domnia-Ta. Toţi oamenii care te însoţesc au mai multe talente?

  — Ca Gumey? Râse Ducele. Gumey e unic. Îi apreciez în mod deosebit ochii. Puţine lucruri le scapă.

  Planetologul se încruntă.

  Halleck, fără să piardă nici o măsură din melodie, improviză mai departe:

 

 „Căci eu sunt ca buha deşertului, o!

  Aşa-i! Sunt ca buha deşertului!”

  Ducele se aplecă brusc, desprinse un microfon de pe tablou! De bord, îl conectă cu o apăsare a degetului şi spuse:

  — Atenţie Escorta Gama! Aici Liderul. Obiect zburător pe direcţia orei nouă, în sectorul B. L-aţi identificat?

  — Nu-i decât o pasăre, zise Kynes. Şi adăugă: Ai ochi ageri.

  Difuzorul de pe tabloul de bord pârâi, apoi o voce răspunse:

  — Escorta Gama. Am examinat obiectul prin telescop. E o pasăre mare!

  Paul privi în direcţia indicată, desluşi un punct întunecat care se mişca intermitent. Îşi dădu seama cât de atent pilota tatăl său… Cu toate simţurile la pândă.

  — Nu ştiam că există păsări atât de mari în largul deşertului, spuse Ducele.

  — Trebuie să fie un vultur, răspunse Kynes. Sunt destule vieţuitoare care s-au adaptat la mediul acesta.

  Ornitopterul survola acum o câmpie pustie de piatră. De la înălţimea celor două mii de metri la care zburau, Paul zări dedesubt umbra diformă a navei lor şi, puţin mai înapoi, umbrele aparatelor din escortă. Solul de sub ei părea plat, dar felul în care se contorsionau umbrele dezminţea această impresie.

  — A reuşit cineva, vreodată, să parcurgă teafăr deşertul? Întrebă Ducele.

  Halleck se opri din cântat. Se aplecă, aşteptând răspunsul lui Kynes.

  — Largul deşertului, nu, spuse Kynes. Au fost însă câteva cazuri în care unii oameni au izbutit să se salveze din zona secundară. Au supravieţuit traversând regiunile stâncoase, în care viermii se aventurează rareori.

  Atenţia lui Paul fu atrasă deodată de timbrul vocii lui Kynes. Îşi simţi întregul mecanism al percepţiei trecând în alertă, aşa cum îl deprinsese prin antrenament.

  — Ah! Exclamă Ducele. Viermii! Trebuie să apuc să văd şi eu unul.

  — Poale c-o să vezi unul chiar astăzi, zise Kynes. Unde-i mirodenie, sunt şi viermi.

  — Totdeauna? Întrebă Halleck.

  — Totdeauna.

  — Există vreo legătură între vierme şi mirodenie? Se interesă Ducele.

  Kynes întoarse capul spre el şi Paul observă felul în care îşi ţuguie buzele înainte de a răspunde.

  — Viermii apără nisipurile cu mirodenie. Fiecare vierme îşi are… teritoriul său. Cât despre mirodenie… Cine ştie? Specimenele de viermi pe care le-am cercetat ne fac să presupunem existenţa unor complexe schimburi chimice reciproce. Am descoperit urme de acid clorhidric în sistemul vascular, iar în… în alte părţi, acizi mai complecşi. O să-ţi trimit monografia mea, referitoare la subiectul ăsta.

  — Şi scuturile sunt într-adevăr neputincioase? Întrebă Ducele.

  — Scuturile! Pufni Kynes. Activează un scut într-o zonă cu viermi şi soarta ţi-e pecetluită! Cum îl simt, viermii nu mai ţin scama de frontierele teritoriale; vin să-l atace de la cele mai mari depărtări, de peste tot. Nimeni n-a supravieţuit vreodată unui asemenea atac.

  — Atunci cum le-aţi venit de hac viermilor pe care i-aţi disecat?

  — Şocuri electrice de înaltă tensiune aplicate separat fiecărui segment inelar. E singura modalitate pe care o cunoaştem pentru a-i ucide şi a le recupera cadavrele intacte. Exploziile nu fac decât să-i ameţească sau să-i rănească, iar fiecare segment îşi are propria lui viaţă. În afara armamentului atomic, nu cunosc nici un alt mijloc capabil să nimicească un vierme mare în întregime. Sunt incredibil de rezistenţi.

  — De ce nu s-a întreprins nimic pentru a-i extermina? Întrebă Paul.

  — Costă prea mult, răspunse Kynes. Suprafaţa-i prea mare.

  Paul se retrase în colţul lui. Simţul adevărului, percepţia nuanţelor din voce îi spuneau că planetologul minţea sau rostea numai jumătăţi de adevăruri. Gândi: Dacă