— Nu-i bine! Nu pot afla unde suntem. Ce vrea de la noi?

— Uşurel, uşurel! Noi venim la el.

— Pot face o analiză a deplasării Doppler asupra Soarelui. Cel puţin, vom afla ce viteză radială avem. Nu pot însă face acelaşi lucru asupra Persefonei, fiindcă este prea al dracu' de-ntunecată…

Se întoarse brusc, cu o tulburare adâncă întipărită pe chip.

— Nu te ambala, căpitane! încercă s-o potolească Elroy.

Alice începu să plângă. Când tânărul o cuprinse în braţe, ea îl lovi încet cu pumnii în umeri.

— Nu-mi place situaţia asta. Detest să depind de cineva…

Se cutremura de suspine.

Avea mai multe responsabilităţi decât el. Era supusă unui stres mai mare.

Elroy ştia că era adevărat, că-i era imposibil să accepte să se lase în voia cuiva. În familia lui numeroasă, avusese întotdeauna pe cineva căruia să i se adreseze la necaz. Îi părea rău pentru toţi cei care nu beneficiaseră de o asemenea supapă de siguranţă în viaţă.

Se gândi că iubirea era un sentiment ce presupunea interdependenţă. Ceea ce exista între el şi Alice n-ar fi fost niciodată o dragoste adevărată şi completă. Păcat…

Era însă o prostie să se gândească la aşa ceva în vreme ce aşteptau toanele lui Brennan, ale Răpitorului, ale lui Vandervecken, sau ce altceva se găsea acolo — un lanţ logic capricios şi o forţă care deplasa nava ca pe o jucărie. Iar Alice, rămasă cu capul îngropat în umărul lui, de parcă ar fi încercat să uite de lumea din jur, continua să se ţină de perete cu un singur braţ. Nu se gândise la asta.

Fata îl simţi încordându-se şi se întoarse. Privi doar o clipă, după care se apropie de comenzile telescopului.

Părea un asteroid îndepărtat.

Nu se afla acolo unde indicase detectorul masic, ci dincolo de punctul respectiv. Când Alice proiectă imaginea pe ecran, lui Elroy nu-i veni să-şi creadă ochilor. Părea un peisaj scăldat de soare dintr-un basm — iarbă, copaci şi câteva clădiri micuţe având forme organice; în acelaşi timp, parcă o secţiune a unui asemenea peisaj fusese luat şi remodelat de mâinile unui topolog cu chef de joacă.

Era mic, mult prea mic ca să poată menţine pelicula atmosferică pe care tânărul o putea distinge în jurul său, sau iazul albastru ce scânteia într-o parte. Părea un covrig plămădit din lut, cu depresiuni şi proeminenţe pe suprafaţă; în gaura lui, se afla o sferă mică de iarbă verde pe care creştea un singur arbore. Zărea sfera destul de clar. Trebuia să fi fost gigantică.

Porţiunea cea mai apropiată de ei era scăldată în razele soarelui. De unde proveneau razele acelea?

— Ne apropiem.

Alice părea încordată, totuşi glasul nu-i mai tremura de lacrimi. Îşi revenise rapid.

— Ce facem acum? întrebă tânărul. Asolizăm, ori îl aşteptăm pe ei să ne coboare?

— Ar fi mai bine să activez motoarele, zise fata. Este posibil ca generatorul lui gravitaţional să declanşeze furtuni în atmosfera artificială.

Elroy n-o întrebă: De unde ştii? Evident, făcea presupuneri.

— Arme? se interesă el.

Degetele ei se opriră deasupra tastelor.

— N-ar folosi… nu ştiu.

El căzu pe gânduri. În felul acela, scăpă ocazia.

* * *

Când se trezi, Elroy crezu că se afla pe Pământ. Lumina strălucitoare a soarelui, cerul azuriu, senzaţia mătăsoasă a firelor de iarbă pe spinare şi pe picioare, atingerea, sunetul şi mireasma unei brize răcoroase şi polenizate… fusese din nou abandonat într-un Parc Naţional? Se rostogoli pe o parte şi-l văzu pe Brennan.

Brennan stătea pe iarbă, strângându-şi la piept genunchii noduroşi şi privindu-l. Era practic gol, deoarece purta numai o vestă lungă ce părea alcătuită doar din buzunare: buzunare mari, buzunarele, găici pentru unelte, buzunare pe buzunare şi în buzunare. Majoritatea lor erau pline. Probabil că în ele purta o greutate egală cu cea proprie.

Acolo unde nu-l acoperea vesta, corpul lui era brăzdat de nenumărate pliuri cafenii, aidoma unui veşmânt din piele fină. Semăna cu mumia Pak de la Muzeul Smithsonian, însă era mai mare şi chiar mai hidos. Proeminenţele bărbiei şi frunţii stricau trăsăturile line ale craniului. Avea ochii căprui, gânditori şi omeneşti.

— Salut, Roy, rosti el.

Elroy se sculă brusc în capul oaselor. Acum o zări pe Alice, zăcând pe spate, cu ochii închişi. Purta costumul spaţial, însă casca era deschisă. Mai încolo, vedea nava, aşezată cu fuzelajul pe… pe…

Se simţi cuprins de ameţeală.

— N-are nimic, rosti Brennan. — Glasul îi era cumva sec, vag alien. -Nici tu, de altfel. Nu doream să veniţi, trăgând cu armele din toate poziţiile. Ecosistemul acesta nu-i uşor de menţinut.

Elroy privi din nou. Sus, dincolo de panta lină acoperită cu iarbă, o masă gigantică plutea, gata oricând să cadă peste ei. O sferă de iarbă, cu un singur arbore, uriaş, crescând în lateral. Nava se afla lângă trunchiul arborelui. Şi ea ar fi trebuit să cadă.

Alice se ridică încetişor. Tânărul se întrebă dacă avea să intre în panică, dar fata îl studie câteva clipe pe monstrul-Brennan, apoi rosti:

— Aşadar, am avut dreptate.

— Destulă, încuviinţă Brennan. Deşi n-ar fi trebuit să găsiţi nimic în jurul Persefonei.

— Iar acum suntem prizonieri, urmă ea cu amărăciune.

— Nu. Sunteţi oaspeţi.

Expresia Alicei nu se modifică.

— Crezi că întrebuinţez eufemisme. Nu-i adevărat. Când voi pleca de aici, vă voi lăsa vouă locul acesta. Misiunea mea aici este aproape încheiată. Va trebui să vă învăţ cum să nu vă autodistrugeţi, apăsând butoanele greşite, şi vă voi da o sarcină pentru Kobold. O să avem timp destul pentru asta.

Elroy se gândi la ideea de a fi naufragiaţi acolo, la o distanţă imposibilă de casă. Era o temniţă destul de plăcută. Oare Brennan se gândise să înfiinţeze o nouă Grădină a Edenului? Deocamdată, acesta continua să vorbească:

— Desigur, am propria mea navă. Pe a voastră o voi lăsa aici. În mod inteligent, aţi economisit combustibil. Ar trebui să devii extrem de bogat în urma acestei întâmplări, Roy. Şi tu, de asemenea, domnişoară.

— Alice Jordan, replică fata.

Se descurca excelent, dar părea că nu ştie ce să facă cu mâinile. Le mişca întruna.

— Spuneţi-mi