Vorbeşti ca Socrate, stăpâne, răspunse Chilon. Cine a cercetat vreodată pe un creştin? Cine a cunoscut învăţătura lor? Când am călătorit acum trei ani de la Neapolis încoace, spre Roma (o, de ce n-am rămas acolo?) s-a întovărăşit la drum cu mine un medic pe nume Glaucus, despre care se spunea că-i creştin; cu toate astea m-am convins că era un om bun şi virtuos.

Oare nu de la acest virtuos om ai aflat acum ce înseamnă peştele?

Din păcate, nu, stăpâne! Pe drum, într-un han, cineva l-a înjunghiat pe acel bătrân cumsecade. Pe soţia şi copilul lui i-au luat negustorii de sclavi, iar eu, sărind în apărarea lor, am pierdut aceste două degete. Dar, deoarece printre creştini, după cum se spune, se întâmplă miracole, am speranţa că au să-mi crească la loc.

Cum asta? Te-ai făcut creştin?

De ieri, stăpâne! De ieri! Peştele acesta m-a făcut creştin. Iată ce putere are! Şi peste câteva zile am să fiu cel mai zelos dintre zeloşi, ca să am acces la toate tainele lor. Când au să-mi înlesnească accesul la toate tainele lor, am să ştiu unde se ascunde fata. Atunci creştinarea mea are să-mi aducă foloase mai mari decât filozofia. Am făcut legământ cu Mercur, că dacă are să-mi ajute s-o găsesc pe fată am să-i jertfesc două junci de aceeaşi vârstă şi aceeaşi mărime, cărora am să poruncesc să li se aurească coarnele.

Deci creştinarea ta de ieri şi filozofia ta mai veche îţi permit să crezi în Mercur?

Cred întotdeauna în ceea ce-mi foloseşte. Asta-i filozofia mea, care mai ales lui Mercur ar trebui să-i placă. Din nefericire, ştiţi, iluştri stăpâni, ce zeu bănuitor este el. Nu crede în promisiuni fie chiar şi ale celor mai nepătaţi filozofi. Ar prefera poate să primească juncile anticipat, numai că aşa ceva cere o cheltuială colosală. Nu oricine e Seneca! Mie nu-mi dă mâna. Dacă nobilul Vinicius ar vrea, în contul sumei pe care mi-a promis-o… ceva…

Nici un obol, Chilon! spuse Petronius. Nici un obol! Mărinimia lui Vinicius o să depăşească chiar şi speranţele tale nesăbuite, însă numai după ce Ligia va fi găsită, adică atunci când o să ne arăţi ascunzătoarea ei. Mercur o să fie nevoit să-ţi acorde credit în privinţa celor două junci, deşi nu mă mir de el că nu-i dispus s-o facă şi recunosc în asta înţelepciunea lui.

Ascultaţi-mă, iluştri stăpâni! Descoperirea pe care am făcut-o este mare. Pe fată n-am găsit-o până acum, am găsit în schimb calea pe care trebuie căutată. Iată, aţi trimis liberţi şi sclavi în tot oraşul şi în provincie. V-a dat vreunul dintre ei vreo ştire? Nu! Numai eu singur v-am dat. Şi am să vă mai spun ceva. Chiar şi printre sclavii voştri pot să fie creştini, iar voi să nu ştiţi, căci superstiţia asta s-a răspândit pretutindeni. Aceşti sclavi, îl loc să vă ajute, au să vă trădeze. E periculos şi faptul că mă văd aici. De aceea, nobile Petronius, porunceşte-i tăcere Eunicei, iar tu, tot atât de nobil Vinicius, scoate zvonul că ţi-am vândut o alifie pentru cai, care îţi asigură victoria la curse… Numai eu am să-i caut pe fugari unde trebuie, şi numai eu să-i descopăr, iar voi să aveţi încredere în mine şi fiţi convinşi că orice voi primi anticipat va fi pentru mine doar un stimulent, căci mă voi simţi îndreptăţit să sper mai mult şi-mi va spori siguranţa că am să primesc răsplata promisă. Ah, da! Ca filozof dispreţuiesc banii, deşi nici Seneca, nici Musonius şi nici Cornutus nu-i dispreţuiesc, deşi nici unul dintre ei nu şi-a pierdut degetele, sărind în apărarea cuiva, şi pot să-şi scrie singuri operele, transmiţându-şi numele posterităţii. În afară de sclavul pe care doresc să-l cumpăr şi în afară de Mercur, căruia i-am promis o juncă (şi ştiţi cât s-au scumpit vitele), însăşi cercetarea aduce după sine o mulţime de cheltuieli. Ascultaţi-mă cu răbdare! Iată, în aceste câteva zile, am făcut răni la picioare de atâta mers. Am umblat prin cârciumi, ca să vorbesc cu oamenii, pe la brutari, măcelari, negustori de ulei, pe la pescari. Am cutreierat toate străzile şi fundăturile. Am fost prin ascunzătorile sclavilor fugiţi. Am pierdut aproape o sută de aşi la mora. Am fost la spălătorii, uscătorii şi birturi. I-am vizitat pe cărăuşii cu măgarii şi pe sculptori. I-am vizitat pe vracii care vindecă de băşică şi scot dinţi. Am vorbit cu negustorii de smochine uscate. Am umblat prin cimitire. Şi ştiţi de ce? Uite, pentru ca să desenez pretutindeni un peşte, să-i privesc pe oameni în ochi şi să ascult ce spun când văd semnul acela. Multă vreme, fără nici un rezultat. Într-o zi, am văzut un sclav bătrân lângă o fântână. Scotea apă cu găleata şi plângea. Apropiindu-mă de el, l-am întrebat de ce plânge. Aşezându-ne pe treptele fântânii, mi-a povestit că toată viaţa a adunat sesterţ cu sesterţ ca să-şi răscumpere fiul iubit, însă stăpânul lui, un oarecare Pansa, când a văzut banii i-a luat, iar pe fiu l-a reţinut mai departe în sclavie. „Şi aşa plâng – zicea bătrânul – căci, deşi repeta: «facă-se voia Domnului», nu pot, păcătosul de mine, să-mi reţin lacrimile”. Auzindu-l, mi-a venit o inspiraţie. Înmuind degetul în găleată, am desenat un peşte, iar el mi-a răspuns: „Şi eu am credinţă în Dumnezeu”. Apoi l-am întrebat: „M-ai recunoscut după semn?” El a zis: „Da şi pacea fie cu tine!”

Atunci am început să-l trag de limbă şi moşneagul, cumsecade, mi-a spus totul. Stăpânul lui, Pansa acela, el însuşi libert al marelui Pansa, furnizează pietre de Tibru la Roma, pe care sclavii şi oameni tocmiţi cu bani le descarcă din plute şi le cară la