casele care se construiesc. Le cară în timpul nopţii ca să nu încurce circulaţia pe străzi. Printre ei lucrează mulţi creştini şi fiul lui, însă e o muncă peste puteri şi de aceea voia să-l răscumpere, dar Pansa a reţinut şi banii, şi sclavul. Spunând acestea, a început din nou să plângă, iar eu mi-am amestecat lacrimile cu ale lui, ceea ce nu mi-a fost greu, fiindcă am inimă miloasă şi mai simţeam şi junghiuri în picioare de atâta umblat. I-am destăinuit, lamentându-mă şi eu, că am venit de câteva zile de la Neapolis şi nu cunosc pe nimeni dintre fraţi şi nu ştiu unde se adună ca să se roage împreună. El s-a mirat că creştinii din Neapolis nu mi-au dat scrisori către fraţii din Roma. I-am spus că mi s-au furat pe drum. Atunci, mi-a zis să vin noaptea pe malul râului şi el are să mă conducă la casele de rugăciune şi la mai marii care conduc comunitatea creştină. Lucru pe care auzindu-l, m-am bucurat, aşa că i-am dăruit suma necesară pentru răscumpărarea fiului, în speranţa că mărinimosul Vinicius mi-o va restitui îndoit…

Chilon, spuse Petronius, în povestirea ta minciuna pluteşte pe deasupra adevărului ca uleiul la suprafaţa apei. Ai adus ştiri importante, nu neg asta. Afirm chiar că a fost făcut un pas mare pe calea găsirii Ligiei, însă nu-ţi unge cu minciuni informaţiile. Cum se numeşte bătrânul de la care ai aflat că creştinii se recunosc cu ajutorul semnului peşte?

Euricius, stăpâne. Biet bătrân nenorocit! Mi-a amintit şi de medicul Glaucus, pe care l-am apărat de tâlhari şi cu asta m-a mişcat şi mai mult.

Că l-ai cunoscut, te cred, şi de asemenea că ai să reuşeşti să foloseşti cunoştinţa asta, însă bani nu i-ai dat. Nu i-ai dat nici un as, mă înţelegi? Nu i-ai dat nimic.

Dar i-am ajutat să ridice căldările şi de fiul lui am vorbit cu cea mai mare compătimire. Da, stăpâne! Ce pot eu să ascund în faţa spiritului pătrunzător al lui Petronius? Adevărat, nu i-am dat bani, sau mai degrabă i-am dat, dar numai în gând, lucru cu care, dac-ar fi fost un adevărat filozof, ar fi trebuit să se mulţumească… Şi i-am dat pentru că am considerat o asemenea faptă ca absolut necesară şi folositoare, pentru că, gândeşte-te, stăpâne: mi-a făcut dintr-o dată prieteni pe toţi creştinii, mi-a deschis poarta spre inima şi încrederea lor.

Adevărat, spuse Petronius, şi ar fi trebuit să-l răsplăteşti.

Tocmai de aceea am venit aici, ca să traduc intenţia în fapt.

Petronius se întoarse spre Vinicius:

Porunceşte să i se dea cinci mii de sesterţi, dar numai în gând… Însă Vinicius zise:

Îţi dau un băiat care are să ducă suma necesară, iar tu ai să-i spui lui Euricius că băiatul este sclavul tău şi ai să-i dai bătrânului banii. Şi deoarece ai adus o veste importantă, ai să primeşti încă pe atâta şi pentru tine. Vino astă seră după băiat şi după bani.

Iată un adevărat cezar, zise Chilon. Permite, stăpâne, să-ţi dedic opera mea, dar permite de asemenea ca astă seară să vin numai după bani, căci Euricius mi-a spus că au descărcat de-acum toate plutele şi că altele noi au să sosească de la Ostia abia peste câteva zile. Pace vouă! Aşa-şi iau creştinii rămas bun… Am să-mi cumpăr o sclavă, adică am vrut să spun un sclav. Peştii se pescuiesc cu undiţa, iar creştinii se prind cu peşte. Pax vobiscum! Pax! Pax!… Pax!…

 

 

Capitolul  XV

 

 

Petronius către Vinicius:

„Îţi trimit printr-un sclav de încredere scrisoarea asta din Antium, la care, deşi mâna ta este obişnuită mai mult cu spada şi lancea decât cu pana, sper că-mi vei răspunde prin acelaşi trimis, fără prea mare întârziere. Te-am lăsat pe urma cea bună şi plin de speranţă, cred deci că ori ţi-ai şi astâmpărat dorinţele dulci în braţele Ligiei, ori ai să ţi le astâmperi în curând, mai înainte ca adevăratul vifor al iernii să bântuie peste Campania dinspre culmile Soractelui. O, dragă Vinicius! Fie ca maestră să-ţi fie zeiţa de aur a Ciprului, iar tu să fii maestrul acelei aurore ligiene care fuge de soarele dragostei. Aminteşte-ţi întotdeauna că marmura în sine, chiar şi cea mai scumpă, nu înseamnă nimic, că îşi dobândeşte adevărata ei valoare abia atunci când mâna sculptorului o transformă în capodoperă. Fii şi tu un asemenea sculptor, carissime! Să iubeşti nu e suficient, trebuie să ştii să iubeşti şi trebuie să ştii să înveţi pe altul arta dragostei. Plăcerea o simte şi plebea, şi chiar şi animalele. Omul adevărat, însă, tocmai prin asta se deosebeşte de animale. El transformă dragostea într-o artă nobilă şi, bucurându-se de ea, e conştient de toată valoarea ei divină. Astfel nu-şi satisface numai trupul, ci şi sufletul. Adesea, când mă gândesc la deşertăciunea, nesiguranţa şi plictiseala vieţii noastre de aici, îmi spun că poate tu ai fost mai înţelept alegând războiul şi dragostea, decât viaţa la curtea împăratului, căci numai pentru aceste două lucruri merită să te naşti şi să trăieşti.

În război ai fost norocos, fii şi în dragoste, iar dacă eşti curios de ceea ce se petrece la curtea împăratului, am să te informez din când în când.

Stăm deci la Antium şi ne îngrijim vocea noastră divină, simţim în continuare aceeaşi ură pentru Roma, iar peste iarnă avem de gând să ne ducem la Baiae ca să dăm reprezentaţii publice la Neapolis, ai cărui locuitori, ca nişte greci ce sunt, au să ne aprecieze mai bine decât neamul de lupi de pe malurile Tibrului. Au să se adune oameni din Baiae, Pompei, Puteoli, Cumae, Stabies, aplauzele şi cununile n-au să lipsească, şi asta are să fie un impuls pentru expediţia proiectată în Achaia.

Şi amintirea micii Augusta? Da! încă o mai plângem. Cântăm imnuri de compoziţie proprie atât de minunate, încât de invidie sirenele s-au