Plecaseră! Plecaseră! Era lucrul cel mai îngrozitor care i se întîmplase vreodată. Lenina îl poftise să-i viziteze şi iată că acum plecaseră! Se aşeză pe scări şi plînse.

Peste jumătate de oră îi dădu prin gînd să privească pe fereastră. Primul lucru de care dădu cu ochii era o valiză verde, purtînd iniţialele L.C. înscrise pe capac. Bucuria se aprinse ca un foc în vinele lui. Ridică de jos o piatră. Cioburile ferestrei căzură cu zgomot pe podea. O clipă mai tîrziu se afla în cameră. Deschise valiza verde; deodată fu învăluit de parfumul Leninei, care-i umplea plămînii cu esenţa fiinţei ei. Inima începu să-i bată foarte tare; o clipă fu cît pe-aci să leşine. Apoi, aplecîndu-se asupra cutiei preţioase, o atinse, o ridică la lumină, o cercetă. Fermoarele de la şortul de schimb al Leninei, din mătase artificială, i se părură întîi o enigmă. Cînd o rezolvă, fu o adevărată încîntare. Deschise un fermoar, apoi îl închise la loc; iar îl deschise şi iar îl închise. Era fermecat. Iar botoşeii ei verzi erau lucrurile cele mai frumoase pe care le văzuse vreodată. Despături o pereche de chiloţi-combinezon, roşii, cu fermoar, şi-i puse repede la loc; dar sărută o batistă parfumată de vîscoză şi-şi înfăşură gîtul într-o eşarfă. Deschizînd o cutie, răspîndi un nor de pudră parfumată. I se umplură mîinile ca de o făină. Şi le şterse pe piept, pe umeri şi pe braţele goale. Ce parfum încîntător! Închise ochii; îşi frecă obrazul de braţul său pudrat. Pielea aceea netedă care-i atingea faţa, parfumul de mosc din nări – prezenţa ei concretă.

— Lenina! şopti el. Lenina!

Un zgomot îl făcu să tresară, să se întoarcă pe călcîie, cu un aer vinovat. Înghesui repede lucrurile furate înapoi în valiză şi o închise; apoi trase cu urechea şi privi în jur. Nici un semn de viaţă, nici un sunet. Şi totuşi, cu siguranţă că auzise ceva – ceva ce aducea cu un oftat, sau cu scîrţîitul unei scînduri. Se duse în vîrful picioarelor pînă la uşă şi, deschizînd-o cu multă prudenţă, se trezi pe un palier. De partea cealaltă era altă uşă întredeschisă. Păşi pînă acolo, o împinse şi privi înăuntru iscoditor.

Acolo, pe un pat foarte jos, cu cearşaful tras la o parte, îmbrăcată într-o pijama roz dintr-o bucată, tot cu un fermoar, era întinsă Lenina, dormind profund şi atît de frumoasă în mijlocul cîrlionţilor ei, atît de înduioşător de copilăroasă cu degeţelele ei trandafirii de la picioare şi cu faţa adormită, atît de gravă, atît de încrezătoare în nevinovăţia neputincioasă a mîinilor ei moi, şi a picioarelor, şi braţelor topite în somn, încît lui John îi dădură lacrimile.

Cu infinit de multe precauţii inutile (căci nimic afară doar de un pocnet de pistol n-ar fi putut-o aduce pe Lenina înapoi din vacanţa-soma înainte de ora stabilită) intră în cameră şi îngenunche pe podea lîngă pat. O privi cu ochi mari, îşi împreună mîinile ca într-o rugăciune şi buzele porniră să i se mişte automat: „Obrazul, ochii“, murmură el,

Obrazu-i, ochii, părul, mersul, glasul;

Îmi spui: ‚O, mîna ei! Pe lîngă dînsa,

Tot ce e alb e negru ca cerneala,

Şi-şi scrie osînda! Mîngîierea-i face

Ca puful lebedei să pară aspru,

Iar gingăşia, palmă de plugar!1

O muscă bîzîia în jurul ei; John o alungă.

— „Muştele“, îşi aminti el:

Sînt mai de vază,

Mai în cîştig şi în mai mare cinste

Decît Romeo, muştele de stîrv,

Căci ele pot, oricînd, să se aşeze

Pe alba mînă-a Julietei mele,

Şi de pe buzele-i neprihănite,

Ca de vestală, dar arzînd la gîndul

C-au sărutat, păcătuind, să-i soarbă

Cereasca fericire.2

Încet de tot, cu gestul şovăielnic al celui care întinde mîna pentru a mîngîia o pasăre sperioasă şi poate chiar primejdioasă, îşi împinse mîna înainte. Rămase acolo tremurătoare, doar la cîţiva centimetri de degetele moleşite de somn, gata-gata să le atingă. Dar să îndrăznească oare? Să îndrăznească oare să profaneze cu mîna lui atît de nevrednică… nu, nu îndrăznea. Pasărea era prea primejdioasă. Mîna i se retrase înapoi. Cît de frumoasă era Lenina! Vai, ce frumoasă era!

Apoi, deodată, constată că reflectează asupra ideii că ar fi fost suficient să apuce capătul fermoarului de la gîtul ei şi să-l tragă o dată pînă jos de tot… Închise ochii şi clătină din cap ca un cîine care-şi scutură urechile cînd iese din apă. Vai, ce idee oribilă! Se ruşină singur de acest gînd. „Buzele-i neprihănite, ca de vestală…“

Auzi un bîzîit prin aer. Să mai fi fost o altă muscă ce încerca să fure binecuvîntările nemuritoare? Sau o viespe, poate? Se uită, dar nu văzu nimic. Bîzîitul crescu în intensitate şi îl putu localiza, dincolo de ferestrele cu jaluzele. Avionul! Cuprins de panică, se ridică în picioare şi fugi în camera de alături, sări prin fereastra deschisă şi, alergînd de-a lungul potecii dintre plantele înalte de agave, ajunse la timp ca să-l întîmpine pe Bernard Marx cînd cobora din elicopter.