— Avocat?! se miră Mitică.

— Da, avocat, de ce vă mirați? Am făcut dreptul la zi. Am intrat în alimentația publică pentru că m-am luat de băutură. La tribunal nu mă puteam duce beat, dar la restaurant nu se miră nimeni dacă beau.

— Spuneți mai departe, îl îndemnă Mitică.

— Tocmai îmi luasem o mașină, un Wartburg albastru, elegant. Într-o duminică dimineața, îmi sui în ea nevasta și copiii, adică doi băieți, de zece și doișpe ani, și plec la socri, la circa treizeci de kilometri, să iau un miel de Paști. După un sfert de oră, ajung în vîrful unui deal, numit și Dealul Negru, pornesc la vale încet, cu viteza a doua, prudent, calm, ca, la un moment dat, să simt că mașina o ia razna, că volanul se învîrte în gol și că ies din șosea, intru în niște pomi și mă răstorn de mai multe ori. Sînt aruncat din mașină, prin ușă, în stare de inconștiență…

— Soția și copiii au pățit ceva?

— Da. Au ars de vii.

— Groaznic.

— Ei, vreau să vă întreb, domnule doctor: ce-ați fi făcut în locul meu?

— Nu știu. Dumneata ce-ai făcut?

— Eu? Mai întîi am stat și m-am gîndit. Adică am încercat să dezleg misterul acestei întîmplări. Aveam eu vreo vină în accidentul respectiv? Nu. S-a dovedit că mașina venise cu defecțiuni din fabrică. Soția și copiii aveau vreo vină? Nu. Atunci ce facem în situația respectivă? Dăm totul pe seama fatalității, a destinului, pe seama lui „așa a fost să fie”? Drept pentru care, după un an de zile, mă recăsătoresc și fac alți doi copii, adică am luat viața de la început, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

— Și? întrebă Mitică.

— Și ce? Deocamdată totul e normal. Nevastă-mea e normală, copiii sînt normali. Singura chestie e că m-am luat de băut și de fumat, iar faptul ca atare mă face fericit și-mi dă, zilnic, plăcerea de-a trăi.

— Cum ai ajuns aici? întrebă Mitică. Adică la arest. Dacă nu te deranjează întrebarea.

— Nu, nu mă deranjează. Chestia asta mi se întîmplă destul de rar, dar mi se întîmplă. Vă spun adevărul, că nu mă feresc de dumneavoastră, sper că sînteți om serios.

— Sper.

— Eu sînt încurcat cu o ospătăriță din localul meu, o femeie tînără, frumușică, divorțată, cu un copil. E o relație serioasă, de doi ani și ceva, de care știe și nevastă-mea, era imposibil să nu fi aflat cu atîtea chelnărițe și picolițe care o urăsc pe Reli din pricina asta. Ei, se întîmplă cîteodată să mă îmbăt și să adorm la ea, iar dacă adorm, greu să mă trezească cineva, mă trezesc eu singur spre dimineață. Cum să mă mai duc acasă la ora respectivă? Nevastă-mea m-ar lua în unghii. Și atunci am un prieten sectorist cu care am aranjat să mă aducă aici, să-mi dea o amendă și să mă țină pînă dimineața, cînd se duce el la nevastă-mea și-i spune să vină să mă ia, că iar am făcut-o de oaie. Ați înțeles?

— Am înțeles. E o stratagemă.

— Dar dumneavoastră?

— Eu? întrebă Mitică, gîndindu-se o clipă dacă să-i spună adevărul sau nu. I-am dat cîțiva pumni unui procuror obraznic.

— Vai de mine! Asta e grav. Cu martori?

— Da, cu martori. Dumneata, care zici că ești jurist de meserie, ce crezi că poate ieși dintr-o poveste ca asta?

— Dacă tipul nu-și retrage plîngerea, iese cu închisoare.

— Cît?

— De la un an jumate în sus. Trebuie neapărat să vă împăcați cu el.

— Adică cum să mă împac?

— Adică să-i cereți scuze și să-i dați o despăgubire.

— Nici nu mă gîndesc! strigă Mitică, trăgîndu-și pătura peste cap. N-au decît să mă condamne.

Cei doi adormiră abia spre dimineață. La ora opt îi trezi un milițian, omul responsabilului de restaurant.

— Dom’ Gică, îi șopti acesta, discret, deșteptarea, c-a venit soția. Nu mă uitați cu măslinele.

Dom’ Gică se ridică în capul oaselor și, ca să se trezească bău o gură zdravănă de whisky, cutremurîndu-se.

— Ah! strigă el, scîrbit, rea e prima înghițitură! Dom’ doctor! Bună dimineața!

— Bună dimineața! mormăi Mitică de sub pătură.

— Știți ce m-am gîndit eu într-o zi? Să-mi construiesc o mică fabrică de whisky. Am rețeta exactă, mi-a trimis-o un prieten chimist care trăiește în statul Ohio. Îmi fac o instalație pentru uz personal, în bucătăria de vară, ca să am ce bea după ce ies la pensie. Nu e bine?

— E bine.

Responsabilul Gică coborî din pat și veni lîngă Mitică.

— Dom’ doctor, sergentul ăsta major e omul meu, îl cheamă Pavel. O să vă trimit prin el pachete și tot ce vă trebuie, plus scrisori. Vreți să transmiteți ceva familiei?

— Nu, că n-am familie deocamdată, răspunse Mitică. Și nu te deranja cu pachetele, nu-mi trebuie, mă descurc singur.

— Dar de ce vreți să-mi luați această plăcere? se supără responsabilul, care părea a fi un om cumsecade. Nu se știe dacă n-o să am și eu nevoie de dumneavoastră în viață, de ce să nu ne facem bine unii altora dacă putem?

În cele din urmă, Mitică îi scrise cîteva cuvinte Nelei, rugînd-o să nu intre în panică, să stea liniștită, să nu vorbească cu nimeni nimic. În orice caz, să nu angajeze cumva un avocat, ideea că cineva s-ar simți obligat să-l apere, contra cost, îl scotea din minți. „Au făcut atîția oameni pușcărie și n-au avut nici pe dracu’, cred că o retragere forțată din viața pe care am trăit-o pînă acum nu-mi strică, simțeam o mare nevoie să rămîn o vreme singur, să văd ce dracu’ am de făcut și de rezolvat pe lumea asta. Încă o dată te rog să fii liniștită și să-ți vezi de treburile tale.”

Ancheta începu abia la ora zece, cînd fu dus într-un birou, la etajul unu, unde se aflau doi tineri ofițeri în civil. Mitică era o personalitate în oraș, îl cunoștea toată lumea, despre el circulau tot felul de legende. Din această pricină, cei doi ofițeri erau oarecum intimidați.

— Domnule doctor,