— Ca să nu pierdem vremea, răspunse Mitică, dați-mi o bucată de hîrtie și un pix.

— De acord.

Mitică scrise declarația (aceasta cuprindea exact unsprezece rînduri) în mai puțin de cinci minute. Cei doi ofițeri o citiră cu atenție. Unul dintre ei – brunet, elegant și politicos – îi spuse:

— Probabil vor mai trebui adăugate și alte detalii referitoare la alte abateri ale dumneavoastră de la disciplina interioară, dar asta o veți face altădată. Deocamdată trebuie să vă anunțăm că fapta dumneavoastră cade sub incidența Decretului 153 și că veți fi judecat după procedura de urgență.

— Sub stare de arest? se interesă Mitică, grav.

— Da.

— Aș fi avut nevoie de cîteva ore libere ca să aranjez niște probleme în legătură cu o înmormîntare.

— Ne pare rău, dar nu putem face nimic. Procedura de urgență prevede ca judecata să aibă loc în cel mult douăzeci și patru de ore de la arestare. Mai mult ca sigur că astăzi după-amiază veți compare în fața tribunalului.

Ceea ce se și întîmplă. La ora cinci după-amiază Mitică fu judecat de un complet compus dintr-o femeie și doi bărbați și condamnat la un an și șase luni închisoare corecțională. Avocatul, un tînăr chel, cu o voce subțire și antipatică, numit din oficiu, fu oprit din pledoarie în chipul cel mai brutal de către Mitică.

— Dumneata vezi-ți de treabă, eu nu te-am chemat să mă aperi. Dacă ai chef să latri, așteaptă să apară luna.

Avocatul se plînse onoratei Curți pentru insultă, dar președintele completului îi făcu semn să tacă, el nu vedea că are de-a face cu un smintit? Apoi i se acordă ultimul cuvînt.

— Domnilor, zise Mitică, solemn, vreau să vă felicit pentru operativitatea cu care ați rezolvat cazul meu, trecînd peste artificiile birocratice și celelalte formule de complezență. Dacă toate instituțiile ar lucra atît de rapid și eficient ca justiția, această țară ar scăpa într-un timp spectaculos de scurt de cozile la alimente, de gropile de pe drumuri și de datoriile externe. Mulțumesc.

— Aveți dreptul la recurs, îi spuse milițianul care îl duse înapoi în celulă. Angajați-vă un avocat serios.

— Mulțumesc, îi spuse Mitică, ești drăguț și cumsecade, dar nu vreau să fac recurs.

— Poate cădeți în grațiere, de ziua sfintei noastre Republici. Aveți nevoie de ceva?

— Aș vrea să fac un duș, îi spuse Mitică.

— După ce pleacă grangurii, vin eu și vă duc la duș. Vă fac rost și de un săpun.

— Mulțumesc.

Noaptea veni celălalt milițian, omul responsabilului Gică, cu un pachet de mîncare și o scrisoare lungă de la Nela. În pachet se aflau cîrnăciori, un pui fript, șnițele, ouă fierte, cîteva pachete de Kent și două brichete (pentru „atenții”), toate procurate de șeful de restaurant, bineînțeles. Mitică înțelese din scrisoare că Nela nu știa că fusese condamnat, îl asigura că totul va fi bine, a auzit că Butușină are remușcări și coșmaruri în urma faptului că un grup de bolnavi revoltați au venit în biroul lui și l-au amenințat că pun bilețele cu blesteme la toate bisericile din oraș ca să-i moară toată familia de turbare. O scrisoare anonimă, semnată „Un om salvat de la moarte de doctorul Bostan”, îl avertiza, de asemeni, că va găsi în curînd în supă, în ceașca de cafea sau în pîine un microb de holeră.

Mi s-a povestit, îi scria Nela, că inamicul tău a slăbit brusc, stă închis în biroul lui cu cheia, iar cînd pleacă spre casă e însoțit de doi brancardieri solizi, care au sarcina obștească de a-l apăra în caz de agresiune. Eu nu înțeleg totuși de ce nu vrei să angajezi un avocat.

Un avocat ar limpezi împrejurările în care s-a petrecut întîmplarea respectivă: faptul că Titi trebuia neapărat operat, că aceasta s-a făcut cu consimțămîntul lui (pacienții din salon pot depune mărturie oricînd), faptul că tipul și tipa din așa-zisa lui familie sînt niște escroci care au încercat să te șantajeze și că procurorul te-a jignit în propriul tău cabinet. Întîmplător, soțul unei profesoare, colegă de-a mea, e un avocat cunoscut în oraș, el s-a declarat gata să-ți stea la dispoziție. Nu înțeleg de ce vrei neapărat să fii condamnat, în folosul cui ai de gînd să faci gestul respectiv? Ce să demonstrezi? Dacă ești obosit și vrei să te retragi un timp pentru a medita nu e obligatoriu să te înfunzi de bunăvoie într-o pușcărie. În plus, eu ce fac? De-abia mă obișnuisem cu tine și mă lași singură într-un oraș în care mă simt stingheră și speriată? Gîndește-te și scrie-mi de urgență, poate chiar în seara asta. Dacă nu putem vorbi, cel puțin scrie-mi cît mai mult, povestește-mi despre tine, la ce te gîndești etc. Și-așa, pînă acum, de cînd sîntem împreună, n-am avut timp să ne spunem mare lucru. Dacă-mi permiți, ți-aș da și cîteva sfaturi (o femeie care nu-i dă cîteva sfaturi bărbatului înainte de a ieși pe ușă, zicea bunica, aia nu e femeie: «Vezi, nu uita să iei arpacaș, vezi, nu te încurca la băutură, salută-l frumos pe nea Pompile, că avem să-i dăm mia-aia de lei, poate ne mai amînă, nu te mai scobi tot timpul în măsele, controlează-te, nu uita că ești intelectual etc.») Eu te sfătuiesc să nu mai fii atît de agresiv și recalcitrant, atît de justițiar, prea ai tot timpul impresia că adevărul e numai de partea ta, fii mai concesiv. Un filozof contemporan e de părere că cel mai important lucru în viață pentru un om înțelept e să învețe să fie pierzant. Ce înseamnă asta? Ceva mult mai grav decît ar părea la prima vedere: faptul că însăși existența umană este un eșec, o înfrîngere, din moment ce, la capătul ei, se află ireparabilul, neantul, neființa, infinitul. Așa că trebuie să te obișnuiești cu ideea că, în final, tu ești cel falit, că nimic nu e de cîștigat, totul de pierdut. Atunci cînd te simți năpădit de patimă, cînd ți se urcă sîngele la cap și ești gata să faci