să iau loc la masa lor? M-am uitat scrutător către mesele din spate, în ideea de-a o vedea pe Füsun, dar mi-era imposibil s-o zăresc. Se făcuse nevăzută. M-a copleşit durerea. O nefericire pe care n-o mai cunoscusem niciodată înainte mi se răspândea în tot corpul.

         - Căutaţi pe cineva?

         - Mă aşteaptă logodnica mea, dar am să beau un pahar cu dumneavoastră...

         S-au bucurat foarte mult şi şi-au tras imediat scaunele mai aproape unul de altul. Nu, nu voiam farfurie şi furculiţă, ci încă puţin rachiu.

         - Dragă Kemal, ai făcut cunoştinţă cu amiralul Erçetin?

         - Aaa, da, am spus eu.

         De fapt, nu-mi aminteam.

         - Eu sunt soţul verişoarei de-a doua a lui Sibel, tinere! a spus amiralul cu modestie. Te felicit!

         - Nu vă supăraţi, domnule amiral, v-aţi îmbrăcat în civil şi de aceea n-am reuşit să ghicesc cine sunteţi. Sibel vorbeşte cu deosebită consideraţie despre dumneavoastră.

         De fapt, Sibel îmi povestise că una dintre verişoarele ei de departe se îndrăgostise cu ani în urmă, când se dusese la casa de vacanţă din Heybeliada, de un ofiţer chipeş de marină, dar eu nu ascultasem povestea cu prea mare atenţie, gândindu-mă că era vorba de un militar important, cu care lumea se purta bine, pentru că orice familie înstărită avea nevoie de un amiral sau general care să mijlocească relaţia cu statul, amânările de stagiu militar şi celelalte pile. Acum, mânat de un ciudat instinct de a fi amabil, de a mă face plăcut, aş fi vrut să-i spun ceva de genul „domnule amiral, când va pune armata mâna pe putere, comuniştii şi reacţiunea

vor târĭ ţara spre catastrofa din ambele părţi...“, dar, în ciuda ameţelii care mă stăpânea, simţeam că, dacă aş fi spus aşa ceva, m-ar fi găsit ireverenţios şi beat. M-am ridicat ca prin

vis, ĭmboldit de o pornire de moment, şi am văzut-o în depărtare pe Füsun.

         - Doamnelor şi domnilor, trebuie să plec! le-am spus celor de la masă.

         Am făcut câţiva paşi, simţindu-mă de parcă aş fi fost propria mea stafie, aşa cum mi se întâmpla ori de câte ori când beam fără măsură.

         Füsun se dusese şi se aşezase la masa ei din fund. Purta o rochie cu bretele. Umerii ei dezgoliţi aveau o strălucire plină de sănătate. Își aranjase părul. Era foarte frumoasă. Simplul fapt de a o vedea puţin de la distanţă îmi umplea sufletul de fericire şi emoţie.

         Se prefăcea că nu mă văzuse. La cea de-a patra dintre cele şapte mese care ne despărţeau stătea tensionata familie Pamuk. M-am îndreptat într-acolo şi am schimbat două-trei vorbe cu fraţii Aydin şi Gündüz Pamuk, care făcuseră la un moment dat afaceri şi cu tata. Eram cu gândul la masa lui Füsun şi am băgat imediat de seamă că, alături, se afla masa celor de la Satsat, că, la fel ca toată lumea, tânărul şi preţiosul funcţionar Kenan nu-şi putea lua ochii de la Füsun şi că se-mprietenise cu ea.

         Asemenea foarte multor familii care fuseseră cândva bogate şi care-şi pierduseră averea din nepricepere, cei din familia Pamuk se retrăseseră în sine şi încercau un sentiment de disconfort în faţa proaspeţilor îmbogăţiţi. Cu excepţia faptului că arăta nervos, nerăbdător şi afişa un surâs ironic, n-am remarcat nimic notabil la Orhan, pe atunci în vârstă de douăzeci şi trei de ani, care stătea la masă cu frumoasa lui mamă, cu tatăl, cu fratele lui mai mare, cu unchiul şi verii lui, fumând neobosit.

         M-am ridicat de la plictisitoarea masă a familiei Pamuk şi am păşit direct spre masa lui Füsun. Cum aş putea să descriu fericirea care i s-a ivit pe chip când şi-a dat seama că n-avea să se poată preface că nu mă observă, că mă apropiam de ea plin de dragoste şi îndrăzneală? S-a înroşit pe dată la față ca focul, iar pielea ei roz închis a dobândit o strălucire minunată. Am simţit, după privirile mătuşii Nesibe, că Füsun îi povestise totul. Am strâns mai întâi mâna aspră a mamei ei, apoi mâna frumoasă, cu degete lungi şi încheieturi delicate, ca a lui Füsun, a tatălui ei, care părea să nu ştie nimic. Când a venit rândul dragei mele, i-am luat mâna, apoi m-am aplecat, am sărutat-o pe obraji şi am retrăit, mistuit de dorinţă, toate acele amintiri legate de fericirea şi plăcerea pe care mi le dăruiau punctele acelea sensibile de

pe gâtul şi de sub urechile ei. Intrebarea ,,de ce ai venit ?“, care se repeta mereu în mintea mea, a luat imediat forma „bine că ai venit !“. Îşi conturase foarte discret ochii cu negru și își vopsise buzele într-o culoare care bătea în roz, iar aceste detalii, ca şi parfumul cu care se dăduse, o înstrăinau în chip plăcut şi o făceau să arate mai matură. Tocmai deduceam, după ochii ei injectaţi şi după umflăturile copilăreşti care i se zăreau sub ochi, că spre seară, după ce se despărţise de mine, se dusese acasă şi plânsese, când am văzut-o adoptând o expresie de doamnă hotărâtă, plină de încredere în sine:

         - Kemal Bey, o cunosc pe doamna Sibel, e o decizie foarte potrivită..., a spus ea cu ĭndrăzneală. Vă felicit!

         - Ah, mulţumesc!

         - Kemal Bey, a spus în aceeaşi clipă mama ei. Aţi ajutat-o pe fiica mea la matematică, printre cine ştie câte alte treburi, lăsând totul la o parte - să vă dea Dumnezeu sănătate!

         - Mâine are examenul, nu-i aşa? am spus eu. Ar fi bine să se ducă devreme acasă în seara asta.

         - Desigur că acum aveţi multe drepturi asupra ei, a spus mama. Dar a fost foarte tristă cât a învăţat cu dumneavoastră, aşa că pemiteţi-i să se mai şi distreze o seară.

         I-am zâmbit lui Füsun cu afecţiunea unui dascăl. Din pricina tărăboiului pricinuit de mulţimea de invitaţi şi de muzică, părea să nu ne audă nimeni, de parcă am fi fost într-un vis. Am văzut în privirile pe care i le arunca Füsun mamei sale aceeaşi mânie care i se ivea uneori în ochi când eram împreună la blocul Compasiunea şi am aruncat o ultimă ocheadă către sânii ei minunați, pejumătate dezveliţi, către umerii incântători, către braţele ei de copil.