însă putea face acum orice dorea, fără să se teamă că-i nemulţumeşte pe cei care-i fuseseră atât de apropiaţi. După moartea strănepotului Domnului, Andrew se simţea liber să continue planul de modificare a corpului său de android. Era, cumva, o consolare parţială pentru pierderea suferită.

Rămăsese singur pe lume - sau aşa considera - nu doar pentru că era un creier pozitronic într-un corp de android, ci fiindcă nu avea nici un fel de legături. Iar lumea înconjurătoare avea destule motive să-i privească aspiraţiile cu ostilitate. Cu atât mai mult, se gândi Andrew, trebuia să continue pe calea ce şi-o alesese cu mult timp în urmă - calea despre care spera că, în final, avea să-l facă invulnerabil faţă de lumea în care fusese azvârlit cu atâta nepăsare, fără să-l întrebe nimeni, cu mulţi ani în urmă.

De fapt, Andrew nu era chiar atât de singur pe cât credea. Bărbaţii şi femeile puteau muri, iar firma de avocatură "Feingold and Charney" nu-şi întrerupsese activitatea, deşi nu mai exista nici un Feingold sau Charney. Firma avea obiectivele ei şi le urma neabătută, fără implicaţii emoţionale. Datorită contului în care-şi plasase investiţiile şi al venitului obţinut în calitate de moştenitor al lui Paul Charney, Andrew se bucura în continuare de bunăstare. Aceasta îi permise să plătească o importantă rată anuală către "Feingold and Charney", pentru ca firma să se ocupe de aspectele legale ale cercetărilor sale, mai ales ale noii camere de combustie.

Venise momentul ca Andrew să facă o nouă vizită la sediul companiei "Roboţii şi Oamenii Mecanici Americani".

Avea să fie pentru a treia oară, în lunga lui viaţă, când se întâlnea direct cu reprezentanţi ai conducerii puternicei corporaţii. Prima dată, pe vremea lui Merwin Mansky, acesta, însoţit de directorul executiv, Elliot Smythe, veniseră în California, căutându-l ei. Lucrul se petrecuse însă demult, pe vremea Domnului, a cărui personalitate puternică putea aduce acolo chiar şi un Smythe ori un Robertson. A doua oară, după mulţi ani, Andrew şi Paul făcuseră ei călătoria până la companie, întâlnindu-se cu Harley Smythe-Robertson şi aranjând transferul lui Andrew într-un corp de android.

Andrew pleca acum a doua oară spre est, însă singur. Iar de data aceasta urma să aibă înfăţişarea unei fiinţe omeneşti, chiar dacă nu şi organele interne.

R.O.M.A. se schimbase de la ultima sa vizită. Producţia de bază a uzinei fusese transferată pe o staţie orbitală, aşa cum se întâmplase cu numeroase procese industriale. Pe Pământ rămăsese doar centrul de cercetare, situat într-un parc imens şi minunat, cu pajişti verzi, întinse, şi arbori falnici, cu coroane bogate.

De fapt, Pământul însuşi, a cărui populaţie se stabilizase la un miliard de oameni - plus un număr aproape egal de roboţi -, devenise, practic, o uriaşă grădină. Dezastrele ecologice comise în primele secole tumultuoase ale Revoluţiei Industriale constituiau de acum simple amintiri. Păcatele trecutului nu fuseseră date uitării, dar ajunseseră să pară ireale locuitorilor de pe planeta renăscută; cu fiecare generaţie, devenea tot mai greu de crezut că, odată, oamenii fuseseră gata să comită astfel de crime monstruoase şi. practic, autodistrugătoare împotriva propriei lumi. Acum, când majoritatea industriei se găsea în spaţiul cosmic, iar munca eficientă şi nepoluantă a roboţilor acoperea nevoile oamenilor rămaşi pe Pământ, forţele regeneratoare ale planetei intraseră în acţiune: oceanele redeveniseră limpezi, cerul senin, iar pădurile îşi recăpătaseră teritoriile ocupate de oraşele mohorâte şi suprapopulate.

Un robot îl întâmpină pe Andrew când naveta sa coborî pe aerodromul R.O.M.A. Avea un chip neted şi inexpresiv, iar ochii roşii, fotoelectrici, nu se clinteau deloc. Andrew ştia că nici treizeci la sută dintre roboţii Pământului nu mai aveau creiere individuale; cel din faţa lui era un înveliş gol, nimic altceva decât o marionetă metalică, lipsită de minte, a unei minţi pozitronice imobile, aflată undeva în complexul R.O.M.A.

– Mă numesc Andrew Martin şi am o întâlnire cu domnul Magdescu, directorul Cercetării. Da. Urmaţi-mă.

Lipsit de viaţă, lipsit de creier. O simplă maşinărie. Un obiect.

Robotul îl conduse pe Andrew pe o alee din dale ce străluceau cu o lumină cristalină interioară, apoi suiră o rampă în spirală, scânteietoare, pătrunzând într-o clădire în formă de dom, cu multe etaje, acoperită de un înveliş multicolor şi totuşi transparent. Lui Andrew, care nu era familiarizat cu arhitectura modernă, i se păru desprinsă dintr-o carte de poveşti: luminoasă, delicată, strălucind la limita realităţii.

Rămase să aştepte într-o încăpere mare şi ovală, mochetată cu un material sintetic, lucios, ce emitea o lumină palidă şi un soi de muzică plăcută, de-abia audibilă, ori de câte ori căleai pe el. Andrew observă că, dacă mergea în linie dreaptă, lumina era trandafirie, iar muzica mai degrabă ritmată, dar, atunci când dădea un ocol camerei, culoarea devenea azurie şi sunetele semănau cu şoaptele vântului. Se întrebă dacă aveau vreo semnificaţie şi decise că nu; erau simple decoraţiuni interioare, zorzoane. Ştia că, în această epocă monotonă şi lipsită de confruntări, asemenea amănunte decorative plăcute, însă lipsite de sens, erau omniprezente.

– Ah, se auzi un glas profund, în sfârşit, Andrew Martin!

În cameră apăruse ca prin farmec un bărbat scund şi trupeş. Oacheş la faţă şi la păr, avea un barbişon mic şi ascuţit, ce părea dat cu lac; era gol deasupra brâului, cu excepţia diagonalei impuse de modă. Andrew însă era complet îmbrăcat. Urmându-l pe George Charney, adoptase stilul "draperie", considerând că lărgimea şi faldurile veşmintelor îi mascau mai bine mişcările, pe care continua să le considere stângace. Deşi genul acela de haine se demodase de câteva decenii, iar Andrew se comporta cu uşurinţa şi graţia oricărui om, el nu mai renunţase la straiele respective.

– Domnul doctor Magdescu?

– Exact! Exact! Alvin Magdescu se opri la doi metri de el şi-l examina cu o fascinaţie nedisimulată, de parcă ar fi fost un exponat într-un muzeu. Splendid! Eşti absolut splendid!

– Mulţumesc, replică sec Andrew.

Complimentul lui Magdescu nu i se părea chiar atât de binevenit. Era genul de apreciere impersonală faţă de o maşină minunat realizată, iar acum Andrew nu mai găsea nici un fel de satisfacţie în asemenea elogii.

– Mă bucur că ai venit! continuă efuziv Magdescu. De-abia aşteptam să te întâlnesc! Dar sunt nepoliticos…

Păşi înainte cu un soi de salt ţopăit, până ajunse