Reprezenta. În mod vădit, o nouă formă de salut, ce înlocuise strângerea de mână. care dominase relaţiile sociale umane vreme de sute de ani. Andrew nu obişnuia să dea mâna cu oamenii - cu atât mai puţin să adopte un nou obicei. Pur şi simplu, un robot nu dădea mâna. Magdescu, însă, părea că doreşte s-o facă, şi gestul atenuă neplăcerea primelor sale remarci. Ca atare, Andrew îi răspunse, întinzându-şi mâna. Ţinu palma cu degetele în jos, până ce se lipiră de vârfurile degetelor celuilalt.

Simţi o senzaţie ciudată, atingând mâna unui om de parcă ar fi fost egali. Stranie şi oarecum tulburătoare, dar în acelaşi timp încurajatoare.

– Salut, salut, salut! exclamă Magdescu.

Părea că debordează de energie; chiar exagerat, gândi Andrew. Totuşi, era extrem de sincer.

– Faimosul Andrew Martin! Renumitul Andrew Martin!

– Renumit?

– Absolut! Cel mai renumit produs al nostru din toate timpurile. Deşi trebuie să adaug că mi se pare obscen să numesc produs ceva într-atât de asemănător vieţii. Nu te-am jignit, nu?

– În nici un caz. La urma urmei, sunt un produs, răspunse Andrew, deşi fără prea multă căldură.

Vedea că Magdescu nu putea menţine o atitudine constantă faţă de el. Îşi atinseseră mâinile, era adevărat, aşa cum ar fi făcut-o oamenii la o întâlnire de afaceri, dar imediat după aceea îl considerase un obiect. Iar comparaţia făcută: "asemănător vieţii"… Andrew nu se autoamăgea; ştia clar ce anume era. Umanoid, nu uman. Asemănător vieţii, nu viu. Un produs, nu o persoană. Totuşi nu-i făcea plăcere să audă rostite adevărurile acelea.

– Au făcut cu tine o treabă minunată! Remarcabil! Aproape om!

– Nu chiar.

– Totuşi, uluitor de asemănător vieţii. Uluitor! Mare păcat că bătrânul Smythe-Robertson era atât de pornit împotriva ta. Fără îndoială, ai un extraordinar aspect umanoid, e o realizare tehnică minunată… Totuşi, el n-a permis companiei să dezvolte conceptul de android. Dacă le-ar fi dat proiectanţilor mână liberă, ţi-am fi putut face nişte chestii extraordinare.

– Încă puteţi s-o faceţi, rosti Andrew.

– Nu, nu cred, răspunse Magdescu şi brusc entuziasmul îi dispăru, de parcă ar fi fost un balon înţepat cu acul.

Schimbarea de comportament era neaşteptată. Se îndepărtă de Andrew şi începu să se plimbe prin cameră, descriind zig-zaguri care înălţau din mochetă o lumină verzuie şi ciudate clinchete de clopoţei.

– Au trecut vremurile acelea, continuă ei posac. Epoca progresului în robotică… În sfârşit, de-acum e istorie. Cel puţin aici… Am folosit roboţii, liber, pe Pământ, timp de aproape o sută cincizeci de ani, dar totul se schimbă iarăşi. Acum se întorc în spaţiu, iar cei care vor rămâne nu vor fi dotaţi cu creiere.

– Mai sunt, însă, eu şi voi rămâne pe Pământ.

– Da, e adevărat, dar reprezinţi o anomalie, un robot în sine, unicul robot-android. Nu eşti prototipul unei serii, ci un produs unic, realizat întâmplător în altă epocă, după care s-au luat toate măsurile de precauţie ca accidentul să nu se mai repete. Nu mai aveam ce dezvolta. Nu mai exista posibilitatea unui avans tehnologic. Absolut nimic! Oricum, nu semeni cu roboţii. Te afli dincolo de orizontul nostru… De fapt, ce te aduce aici?

– Doresc o modernizare. Magdescu chicoti răguşit.

– Nu eşti atent la ce-ţi povestesc? N-am mai înregistrat nici un progres! De acord, suntem un centru de cercetare, dar am abordat o direcţie greşită! încercăm permanent să simplificăm roboţii, transformându-i în mecanisme. Acum vii tu - cel mai avansat robot din toate timpurile, cel puţin aşa se pare - şi ne ceri să te îmbunătăţim! Cum s-o facem? Ce-ţi putem adăuga, după ce am făcut tot ce era posibil?

– Asta, răspunse Andrew şi-i întinse o dischetă. Magdescu o privi cu neplăcere, de parcă i se pusese în palmă o broască sau o meduză.

– Ce-i pe ea? întrebă el în cele din urmă.

– Proiectul următoarei îmbunătăţiri.

– Proiect…? Îmbunătăţire…?

– Da. Doresc să fiu mai puţin robot decât sunt acum. Întrucât sunt în mare parte organic, vreau să am o sursă organică de energie. Mi-o puteţi construi şi instala. S-au efectuat deja cercetările şi experimentările de laborator.

– Cine le-a făcut? - Eu.

– Ţi-ai gândit propria îmbunătăţire?

Bărbatul începu să chicotească. Treptat, chicotele se transformară în râsete, apoi în istericale.

– Nemaipomenit! Robotul vine-aici şi-i dă directorului Cercetării proiectele îmbunătăţirii! Şi cine le-a făcut? Păi, chiar robotul!

Minunat! Minunat!… Ştii, când eram mic,bunică-mea îmi citea o carte veche… cred că acum e complet uitată. Se numea Alice în Ţara Minunilor. Era vorba de o fetiţă care, acum trei-patru sute de ani, urmărea un iepure printr-o scorbură şi nimerea pe un alt tărâm, unde totul era complet absurd, numai că nimeni n-o ştia şi lua lucrurile în serios. Asta mi se pare ceva desprins din cartea aceea. Sau din urmarea ei - i-aş putea spune Alvin în Ţara Minunilor. Deşi, mi se pare că a existat într-adevăr o urmare… (Magdescu vorbea extrem de rapid acum, aproape cu înverşunare.) Chiar trebuie să iau în serios proiectul acesta de îmbunătăţire? E doar o glumă, nu?

– Nu. Câtuşi de puţin.

– Nu-i… o… glumă?

– Nu. Vă asigur că vorbesc cu toată seriozitatea. De ce nu rulaţi discheta?

– Da, chiar aşa.

Magdescu atinse un buton de pe perete şi apăru un pupitru prevăzut cu o fantă. Bărbatul introduse discheta şi ecranul se coloră instantaneu. Numele lui Andrew apăru în litere stacojii, urmat de o lungă listă de numere de brevete. Magdescu încuviinţă din cap şi comandă calculatorului să continue. Pe ecran se iviră o serie de diagrame complicate. Omul rămase încordat, privind tot mai concentrat monitorul. Din când în când murmura câte ceva sau îşi mângâia barbişonul. După un timp îl privi pe Andrew cu o expresie stranie şi spuse:

– Este deosebit de ingenios. Deosebit! Spune-mi: chiar tu ai proiectat totul?

– Da.

– Greu de crezut!

– Chiar aşa? Vă rog să încercaţi.

Directorul îl fixă pătrunzător pe Andrew, care-i susţinu privirea calm. Magdescu strânse din umeri şi porunci calculatorului să urmeze. Schemele se derulau una după alta. Era prezentat întregul proces metabolic de la ingerare la absorbţie. Din când în când, Magdescu revenea la unele desene, examinându-le încă o dată. După o vreme se opri din nou şi vorbi:

– Ceea ce ai făcut aici reprezintă mai mult decât o simplă îmbunătăţire. Este o modificare calitativă importantă a programului tău biologic.

– Da, ştiu.

Un experiment… Unic… Ceva absolut