biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Pădurea Norvegiană descarcă cărți bune online gratis PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Pădurea Norvegiană descarcă cărți bune online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 47 48 49 ... 122
Mergi la pagina:
Naoko. Cât ai fost în Tokyo, te vedeam în fiecare săptămână şi stăteam de vorbă cu tine, ştiind foarte bine că singurul pe care l-ai iubit a fost Kizuki. Mi-a fost greu de tot. M-a durut foarte tare. Cred că acesta a şi fost motivul pentru care m-am culcat cu fete pe care nu le cunoşteam.

  Naoko a dat din cap de câteva ori, apoi a ridicat ochii şi m-a privit.

  — Atunci m-ai întrebat de ce nu mă culcasem cu Kizuki, mai ţii minte? Mai vrei să ştii?

  — Cred că ar fi mai bine să ştiu, am spus.

  — Şi eu cred la fel. Morţii cu morţii, viii cu viii.

  Am dat din cap. Reiko relua mereu acelaşi pasaj dificil, încercând să-l perfecţioneze.

  — Eram gata-gata să mă culc cu el, a spus Naoko, desfăcându-şi agrafa şi lăsând părul să-i cadă. S-a jucat puţin cu agrafa în formă de fluture şi apoi a continuat. Bineînţeles, şi el voia să se culce cu mine, aşa că am încercat. Am încercat de multe ori, dar n-a mers. N-am putut şi gata. N-am înţeles nici atunci de ce n-am reuşit şi nu înţeleg nici în ziua de azi. L-am iubit şi nu-mi păsa că-mi pierd virginitatea. Eram în stare de orice pentru el, dar lucrul acesta n-a mers.

  Naoko şi-a ridicat părul şi l-a prins iar cu agrafa.

  — Nu mă excitam deloc, spuse ea cu voce joasă. Nu mă udam şi de aceea mă durea îngrozitor. Eram prea uscată şi mă durea. Am încercat diverse metode – creme şi alte minuni – dar tot mă durea. Aşa că îi rezolvam problema lui Kizuki cu degetele şi cu gura… Înţelegi?

  Am dat din cap în tăcere.

  Naoko privi luna prin fereastră. Era acum mai mare şi mai strălucitoare decât înainte.

  — Am vrut să închid toată această durere în inima mea şi aş vrea să o pot face şi acum, dar trebuie să vorbesc despre ea. Nu înţeleg şi pace, adică atunci când m-am culcat cu tine eram foarte excitată, nu?

  — Îhî.

  — M-am excitat din clipa în care ai intrat în apartamentul meu, atunci, de ziua mea. Voiam să mă ţii în braţe. Voiam să mă dezbraci şi să mă atingi peste tot şi să intri în mine. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva înainte. Oare de ce? De ce a trebuit să se întâmple aşa ceva? Vreau să spun… pe Kizuki l-am iubit cu-adevărat şi totuşi…

  — Pe el l-ai iubit şi pe mine nu. Vrei să ştii de ce te-ai simţit excitată în prezenţa mea, deşi pe mine nu mă iubeai?

  — Te rog să mă ierţi, spuse Naoko. Nu vreau să te jignesc, dar trebuie să înţelegi că între mine şi Kizuki a fost o relaţie cu totul specială. Am crescut împreună de la vârsta de trei ani şi eram tot timpul nedespărţiţi, vorbeam despre tot ce ne trecea prin minte şi ne înţelegeam unul pe altul absolut perfect. Prima oară când ne-am sărutat – în clasa a şasea primară – a fost de-a dreptul minunat. Când mi-a venit ciclul, am dat fuga la el şi am plâns ca un copil mic – într-atât eram de apropiaţi. După ce a murit Kizuki, nu am ştiut cum trebuie să mă port cu alţii, n-am ştiut ce înseamnă să iubeşti pe altcineva.

  A întins mâna după paharul de vin de pe masă, dar n-a făcut decât să-l dea pe jos, vărsând vinul pe covor. M-am aplecat, l-am luat şi l-am pus iar pe masă. Am întrebat-o dacă mai vrea să bea. Naoko tăcu o clipă şi apoi izbucni în plâns, tremurând toată. Şi-a îngropat faţa în mâini şi a plâns cu sughiţuri, cu aceeaşi violenţă cu care plânsese şi în noaptea aceea când m-am culcat cu ea. Reiko a pus chitara la o parte, s-a aşezat lângă Naoko şi a mângâiat-o pe spate. Când a cuprins-o de umeri, Naoko şi-a lipit faţa de pieptul lui Reiko ca un copil.

  — Watanabe, te rog să nu te superi pentru propunerea pe care ţi-o fac, dar poate ar fi bine să te duci să te plimbi vreo douăzeci de minute.

  Am dat din cap, m-am ridicat şi mi-am tras puloverul peste cămaşă.

  — Te rog să mă scuzi, Reiko.

  — N-ai de ce să-ţi ceri scuze, a zis ea făcându-mi cu ochiul. Nu a fost vina ta. Nu te-ngrijora, până te întorci o să fie bine.

  Picioarele m-au purtat pe alee în jos, drumul fiind luminat de luna aceea aproape ireală. Apoi am luat-o prin pădure. Din pricina lunii, toate sunetele aveau o reverberaţie ciudată. Sunetul surd al propriilor mei paşi părea să vină din altă direcţie, dar transformat într-un sunet ascuţit, dur, lăsând impresia că cineva umbla pe fundul mării. În spatele meu auzeam din când în când câte un pârâit sau foşnet. Un văl greu atârna deasupra pădurii, de parcă toate animalele nopţii îşi ţineau răsuflarea ca să pot trece eu.

  După ce am ieşit din pădure, m-am aşezat în capătul unei pante ca să privesc clădirea în care locuia Naoko. Mi-a fost uşor să-i depistez camera. A trebuit doar să găsesc fereastra la care se zărea o lumină slabă, tremurândă. Am rămas cu ochii aţintiţi pe acea lumină multă vreme şi n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge. Am vrut să o cuprind în căuşul mâinilor ca să o ţin în viaţă. Am continuat să o privesc, la fel cum Jay Gatsby privea luminiţa de pe malul opus, noapte de noapte.

  Am pornit înapoi după vreo jumătate de oră. Când m-am apropiat de clădirea fetelor, am auzit-o pe Reiko cântând la chitară. Am luat-o încet pe scări şi am bătut la uşă. Când am intrat, nici urmă de Naoko. Reiko stătea singură pe covor şi cânta la chitară. Mi-a făcut semn cu degetul, spre uşa dormitorului,

1 ... 47 48 49 ... 122
Mergi la pagina: