spui cum e, îţi răspund că are complexe de inferioritate. O fi având complexe, nu spun nu, dar eu cred că asta nu-l împiedică să fie măgar. Ah, fetele astea. Nu ştii niciodată ce gândesc. Am aranjat odată o întâlnire între colega de cameră a unei fete, Roberta Walsh, şi un prieten de-al meu. Pe el îl chema Bob Robinson şi ăsta chiar că avea complexe de inferioritate. Se vedea că-i e ruşine de părinţii lui, fiindcă spuneau „ei este” şi „ele este” şi alte lucruri d-astea şi fiindcă nu erau bogaţi. Dar nu era un măgar sau mai ştiu eu ce. Era un băiat de treabă şi foarte drăguţ. Numai că fata – cea care stătea în aceeaşi cameră cu Roberta Walsh – nu l-a plăcut deloc. I-a spus Robertei că-i prea încrezut – şi motivul pentru care credea că-i încrezut era că băiatul spusese în treacăt că-i căpitanul echipei de dezbateri. Un lucru mic, care o făcuse să-l considere încrezut. Nenorocirea cu fetele astea e că atunci când le place un băiat, oricât ar fi de măgar, spun de el că are complexe de inferioritate, şi când nu le place, oricât ar fi de drăguţ sau oricât de mari ar fi complexele lui de inferioritate, spun despre el că-i încrezut. Şi asta se întâmplă şi cu cele deştepte.

  În orice caz, am sunat-o din nou pe Jane, dar n-a răspuns nimeni, aşa c-am închis. Apoi mi-am răsfoit carneţelul cu adrese, să caut pe cineva care ar putea să fie liber în seara aceea. Dar, din nenorocire, nu însemnasem în carneţel decât vreo trei numere: al lui Jane, al domnului Antolini, care-mi fusese profesor la Elkton Mills, şi numărul tatei de la birou. Uit mereu să scriu numerele oamenilor în carnet. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? L-am sunat pe Carl Luce. Un băiat care absolvise „Whooton” după plecarea mea de-acolo. Avea vreo trei ani mai mult ca mine şi nu pot spune că mă prăpădeam după el, dar era un tip foarte intelectual – avea cel mai înalt coeficient de inteligenţă din toată şcoala – şi m-am gândit că poate o să vrea să ia masa cu mine şi să avem o discuţie intelectuală. Era uneori foarte instructiv să stai de vorbă cu el. Aşa că i-am dat un telefon. Învăţa la Columbia University, dar locuia pe Strada 51, şi eram sigur c-o să-l găsesc acasă. Când am dat în sfârşit de el, mi-a spus că nu e liber să ia masa cu mine, dar e de acord să ne întâlnim la zece să bem ceva la „Wicker Bar”, pe Strada 54. Cred că s-a cam mirat să-mi audă vocea. Îi spusesem cândva că-i un ipocrit cu fundul mare.

  Până la zece mai era timp destul, şi, cum n-aveam ce face, m-am dus să văd un film la Radio City. Proastă inspiraţie! Dar cinematograful era aproape şi nu mi-a venit nici o altă idee în cap.

  Am intrat la mijlocul spectacolului de varietăţi care se dădea în pauza dintre filme. Fetele din ansamblul „Rockettes” îşi ridicau picioarele până în tavan, aşa cum fac de obicei când stau toate în rând şi se ţin de mijloc. Publicul aplauda frenetic şi un tip din spatele meu îi tot spunea nevesti-şi: „Ştii ce-i asta? Precizie matematică!” Să mori de ris. După ansamblul „Rockettes”, a urmat un tip în smoching, care avea patine cu rotile şi care a început să patineze pe sub o grămadă de măsuţe şi, în timp ce patina, spunea bancuri. Era un patinator foarte bun şi aşa mai departe, dar pe mine nu mă amuza, fiindc-am început să mi-l închipui antrenându-se să facă ceea ce făcea pe scenă. Totul mi se părea stupid. Dar cred că nu eram eu în dispoziţia care trebuie. După el a urmat o scenetă care se prezintă în fiecare an la Radio City în ajunul Crăciunului. Mii de îngeri încep să iasă din cutii şi de peste tot, şi nişte tipi cară crucifixe şi alte lucruri d-astea pe toată scena, şi toţi la un loc – trebuie să fie câteva mii – cântă ca nebunii: Veniţi voi toţi cei credincioşi! Mare scofală. Da, ştiu că în principiu toate astea sunt considerate grozav de frumoase şi de religioase, dar să mă bată Dumnezeu dacă văd ceva frumos sau religios într-un mănunchi de actori care cară crucifixe de-a lungul şi de-a latul scenei. Când şi-au terminat numărul şi au început să intre din nou în cutii şi să dispară, se vedea cât de colo că abia aşteptau să se ducă să fumeze o ţigară sau ceva asemănător. Mai văzusem o dată spectacolul ăsta cu un an în urmă. Mă dusesem cu Sally Hayes, care se tot minunase ce frumoase sunt costumele şi tot restul. Şi eu i-am spus că dacă Isus ar fi văzut toate astea – costumele de mascaradă şi tot restul —, probabil că i s-ar fi făcut greaţă. Sally mi-a spus că sunt un necredincios şi că, vorbind aşa, comit un sacrilegiu. Şi probabil c-avea dreptate. Ceea ce i-ar fi plăcut într-adevăr lui Isus ar fi fost băiatul de la baterie. Îl ştiu de când aveam opt ani. Frate-meu Allie şi cu mine, când eram cu părinţii, ne schimbam locurile şi ne duceam în faţă să-l vedem mai bine. E cel mai bun toboşar din câţi am auzit vreodată. E adevărat că de-a lungul unei bucăţi nu ajunge să bată toba decât de două, trei ori, dar nu pare niciodată plictisit când stă. Şi pe urmă, când bate, bate delicat, frumos, şi pe faţa lui se vede că pune suflet în ceea ce face. Odată, când ne-am dus la Washington cu tata, Allie i-a trimis o vedere, dar sunt convins că n-a primit-o. Nu eram foarte siguri cum să scriem adresa. După scheciul special de Crăciun a început păcătosul de film. Era atât de infect, încât mă fascina. Era despre un englez, unul Alec şi nu mai ştiu cum, care luptase pe front şi-şi pierduse memoria în spital,