şi aşa mai departe. Şi pe urmă, ieşea din spital, în baston, şi şchiopăta prin toată Londra, fără să aibă nici cea mai mică idee cine naiba e. De fapt e duce, dar el nu ştie. Pe urmă, se urcă în autobuz şi face cunoştinţă cu o fată drăguţă, simpatică şi sinceră. Vântul îi ia fetei pălăria şi el sare şi-o prinde şi pe urmă se suie în autobuz, se aşază lângă ea şi încep să vorbească despre Charles Dickens, care se nimereşte să fie autorul lor preferat. El are sub braţ un Oliver Twist şi ea la fel. Să-ţi vină greaţă, nu alta. În orice caz, se îndrăgostesc pe loc unul de altul, pentru că sunt amândoi morţi după Charles Dickens şi aşa mai departe şi el o ajută să-şi conducă editura. Căci fata e editoare. Dar afacerile nu-i merg prea strălucit pentru că are un frate beţiv, care-i iroseşte toţi banii. Frati-su e foarte înăcrit, fiindcă în timpul războiului fusese medic, şi acum nu mai poate opera că nu-l mai ţin nervii, şi atunci pileşte tot timpul. Dar e totuşi foarte spiritual şi aşa mai departe. În cele din urmă, Alec scrie o carte şi fata i-o publică şi amândoi câştigă o groază de bani. Şi, când sunt gata-gata să se căsătorească, apare o altă femeie, una Marcia, care fusese logodnica lui Alec înainte ca el să-şi fi pierdut memoria. Şi Marcia îl recunoaşte într-o librărie unde el dădea autografe. Dânsa îi spune că el, de fapt, e duce, dar el n-o crede şi nu vrea să meargă cu ea să-şi vadă mama. Maică-sa e oarbă ca un liliac. Dar cealaltă fată, cea simpatică, nobilă şi generoasă, îl convinge să se ducă. Şi el se duce, dar nu-şi recapătă memoria nici când bătrânul lui dog danez sare pe el dând din coadă, şi nici când maică-sa îl pipăie cu degetele pe faţă şi-i aduce un ursuleţ de pe vremea când era puşti. Dar, într-o bună zi, nişte copii joacă cricket pe peluză şi-l pocnesc cu o minge în cap. Şi brusc, îşi recapătă memoria şi se duce în casă şi o sărută pe maică-sa pe frunte, după care îşi reia funcţia de duce şi uită cu totul de fata cea simpatică şi cu editură. V-aş povesti eu şi restul, dar simt că mi se face greaţă. Nu că m-aş teme c-am să vă stric plăcerea sau mai ştiu eu ce. Că n-am ce să stric. Zău! Fapt este că, la urmă, Alec se însoară cu fata simpatică, şi fratele beţiv îşi recapătă echilibrul nervos şi o operează pe mama lui Alec, care îşi recapătă vederea, şi pe urmă fratele beţiv şi Marcia se îndrăgostesc unul de altul. Şi totul se termină la o masă lungă la care iau parte cu toţii şi râd de se prăpădesc văzând bătrânul dog danez care intră în sufragerie cu o droaie de pui după el. Toţi crezuseră că era câine şi, când colo, era o păcătoasă de căţea. Tot ce vă pot spune e să nu vă duceţi la filmul ăsta dacă nu vreţi să vă vărsaţi maţele.

  Ce m-a înnebunit însă pe mine e că stăteam lângă o cucoană care a plâns tot timpul filmului ăstuia nenorocit. Cu cât era mai ridicol, cu atât plângea mai tare. Ai fi putut crede că plânge fiindcă-i foarte bună la suflet, dar am stat chiar lângă ea şi am văzut cât era de bună. Avea cu ea un băieţel care se plictisea de moarte şi voia la toaletă, dar nu s-a îndurat să-l ducă. Îi tot spunea să stea liniştit şi să fie cuminte. Până şi o păcătoasă de lupoaică ar fi fost mai bună la suflet. Din zece inşi care plâng de li se umflă ochii la filme proaste, nouă sunt nişte ticăloşi, nişte oameni mici la suflet. Vorbesc serios.

  După ce s-a terminat filmul, am pornit-o spre „Wicker Bar”, unde trebuia să mă întâlnesc cu Carl Luce, şi, mergând aşa pe stradă, am început să mă gândesc la război şi la toate lucrurile astea. Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când văd câte un film de război. Nu cred oaş putea suporta să plec la război. Zău că nu. Dacă te-ar lua pur şi simplu şi te-ar împuşca sau mai ştiu eu ce. N-ar fi atât de rău, dar nenorocirea e că te ţin în armată până ţi se urăşte. Asta-i nenorocirea. Frate-meu D. B. A pierdut vreo patru ani în armată. A fost şi pe front – a debarcat în Normandia şi aşa mai departe —, dar, de fapt, cred că ura mai mult armata decât războiul. Pe vremea aceea, eram aproape sugaci, dar îmi amintesc că atunci când venea acasă în permisie nu făcea altceva decât să zacă tot timpul în pat. Aproape că nu venea niciodată în salon. Mai târziu, când a plecat în Europa, pe front, şi aşa mai departe, n-a fost rănit nici măcar o dată sau mai ştiu eu ce şi nici n-a trebuit să împuşte pe nimeni. Toată ziua nu făcea altceva decât să plimbe un general de cowboy cu o maşină de stat-major. Ne-a spus odată mie şi lui Allie că, dac-ar fi trebuit să împuşte pe careva, n-ar fi ştiut în ce direcţie să tragă. După părerea lui, armata era plină de javre aproape tot atât de ticăloase ca naziştii. Mi-aduc aminte că Allie l-a întrebat odată dacă nu-i folosise totuşi faptul că fusese pe front, fiindcă era scriitor, şi acu' o să aibă despre ce să scrie şi aşa mai departe. Atunci D. B. L-a pus pe Allie să-i aducă mănuşa de baseball şi pe urmă l-a întrebat cine a scris mai bine despre război: Rupert Brooke sau Emily Dickinson, şi Allie i-a răspuns că Emily Dickinson. Eu nu prea aveam nici o părere, fiindcă nu prea citesc poezie, dar în schimb ştiu c-aş înnebuni dac-ar trebui să fac armata şi să stau toată ziua cu alde Ackley şi Stradlater şi Maurice liftierul, să mărşăluiesc cu ei şi aşa