mai departe. Am fost şi eu odată cercetaş o săptămână, şi nu suportam nici măcar să mă uit în ceafa celui din faţa mea. Că ţi se tot spunea, mereu, să te uiţi în ceafa celui din faţă. Jur că, dacă mai e vreodată război, pe mine unul mai bine să mă ia şi să mă pună în faţa plutonului de execuţie. N-aş avea nimic împotrivă. Ce mă uimeşte totuşi la D. B. E că, deşi ura războiul, mi-a dat totuşi să citesc vara trecută Adio, arme. Mi-a spus că e o carte grozavă. Nu pot să înţeleg. Era în cartea asta un tip, locotenentul Henry, care era, cică, un tip simpatic, şi aşa mai departe. Nu pricep cum poate D. B. Să urască atât de tare armata şi războiul, şi totuşi să-i placă un ipocrit ca ăla. Vreau să spun că nu pricep cum poate să-i placă o carte falsă ca asta, şi totuşi să-i placă cartea lui Ring Lardner sau cealaltă carte de care-i atât de entuziasmat, Marele Gatsby1. Când i-am spus asta, D. B. S-a supărat şi mi-a răspuns că sunt prea mic ca să-mi placă, dar eu nu cred c-are dreptate. I-am spus că-mi plac Ring Lardner şi Marele Gatsby şi alte cărţi ca astea. Şi zău că-mi plac. Mă-nnebunesc după Marele Gatsby. Drăguţul de Gatsby. Ce caracter! Mă distra grozav. În orice caz, dintr-un punct de vedere, îmi pare bine c-au inventat bomba atomică. Dac-o fi să mai fie vreodată un război, o să mă aşez dracului drept deasupra ei. Am să mă propun voluntar. Jur c-aşa am să fac.

  Capitolul 19

  ÎN CAZ CĂ NU LOCUIŢI LA NEW YORK, VREAU SĂ VĂ SPUN CĂ „Wicker Bar” se află într-un hotel pretenţios, care se cheamă „Seton Hotel”. Obişnuiam să mă duc destul de des pe acolo, dar acum nu-l mai frecventez. Încetul cu încetul, am renunţat. Lumea pretinde că-i un bar foarte şic şi rafinat şi aşa mai departe, un loc unde snobii dau buzna pe uşi şi pe ferestre. Şi mai erau şi două franţuzoaice, Tina şi Janine, care veneau şi cântau la pian şi din gură cam de trei ori pe noapte. Una dintre ele cânta la pian – mizerabil —, cealaltă cânta din gură, şi majoritatea bucăţilor erau fie foarte decoltate, fie în franţuzeşte. Cea care cânta din gură, Janine, înainte de a începe cântecul, se apropia de amărâtul ăla de microfon şi spunea: „Şi acum, iată version a noastră despre vulevu frânse. E povestea unei petite française care vine en mare oraş comme New York şi se îndrăgosteşte cu băieţel din Brookleene. Esperons che o se vă place.” Şi după ce isprăvea cu şoptitul şi cu fiţele, cânta un cântec tâmpit, jumătate pe englezeşte, jumătate pe franţuzeşte, care-i înnebunea de fericire pe toţi cretinii. Şi dacă stăteai acolo un timp şi-i auzeai pe toţi cum aplaudă şi aşa mai departe, ajungeai să urăşti tot universul. Zău că da. Barmanul era şi el o javră. Şi, pe deasupra, mai era şi un mare snob. Dacă nu erai un mare grangur sau o celebritate sau mai ştiu eu ce, aproape că nu-ţi vorbea. Iar dacă erai, devenea şi mai greţos. Venea la tine, zâmbind cu gura până la urechi, de parc-ar fi spus: „Ia uitaţi-vă ce băiat de treabă sunt”, şi apoi te întreba: „Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Connecticut?” sau „Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Florida?” Infect local. Zău că da. Încetul cu încetul, am renunţat să mai pun piciorul pe acolo.

  Am ajuns destul de devreme. M-am aşezat la bar – localul era destul de aglomerat – şi, până a apărut amicul Luce, am băut vreo două whisky-uri cu sifon. M-am ridicat în picioare când am făcut comanda, ca să vadă ce înalt sunt şi nu cumva să creadă că sunt un amărât de minor. Apoi am început să mă uit la cretinii din jur. Lângă mine era un tip care o vrăjea de mama focului pe fata cu care venise. Îi tot spunea că are mâini aristocratice. Să mor de râs, nu alta. În partea cealaltă a barului erau numai homosexuali. Nu semănau prea tare a homosexuali – vreau să spun că n-aveau părul prea lung sau mai ştiu eu ce —, dar se vedea cât de colo că sunt. În cele din urmă, a apărut şi Luce.

  Luce. Ce tip. Fusese meditatorul meu când învăţam la Whooton. Sau cel puţin aşa ar fi trebuit să fie. Dar, de fapt, singurul lucru cu care m-am ales de la el au fost prelegerile acelea despre probleme sexuale, pe care le ţinea noaptea târziu când ne adunam o grămadă de băieţi la el în cameră. Ştia foarte multe în legătură cu problemele astea, mai ales despre perverşi şi aşa mai departe. Ne povestea despre tot felul de tipi respingători care aveau relaţii cu oi şi despre tipi care purtau chiloţi în căptuşeala de la pălărie şi tot soiul de lucruri d-astea. Şi despre pederaşti şi lesbiene. Luce cunoştea toţi pederaştii şi toate lesbienele din America. N-aveai decât să spui un nume – oricare – şi îţi spunea îndată dacă-i pederast sau nu. Uneori era greu să crezi că toţi oamenii de care spunea el – actori de cinema sau mai ştiu eu ce – sunt perverşi. Unii erau căsătoriţi, ce Dumnezeu! îi spuneai, de exemplu: „Cum adică, Joe Blow e pederast? Joe Blow? Tipul ăla înalt şi solid care joacă întotdeauna roluri de gangsteri şi de cowboy?” Şi Luce răspundea: „Evident”, întotdeauna spunea „evident”. Susţinea că n-are importanţă dacă tipul e însurat sau nu. Afirma că jumătate din tipii însuraţi de pe glob sunt perverşi şi nici nu-şi dau seama. Spunea că, dacă ai trăsăturile caracteristice şi aşa mai departe, poţi deveni pervers peste noapte. Băga pur şi simplu groaza în noi. Aşteptam îngrozit să devin şi eu pervers. Partea nostimă e că eram convins că amicul Luce e şi el pervers, în felul lui. Spunea mereu: „Ia încearcă-l p-ăsta de