în mod firesc, trebuie să aşteptăm atît de multe, acest coleg al vostru – sau să anticipez oare şi să spun fostul vostru coleg? – ne-a trădat în mod grosolan încrederea acordată. Prin vederile sale eretice în ceea ce priveşte sportul şi soma, prin viaţa sexuală scandaloasă, neortodoxă, prin refuzul său de a se supune învăţăturilor Domnului nostru Ford şi de a se comporta după orele de serviciu „ca un prunc în eprubetă“ (şi aici Directorul făcu semnul sacru T), el s-a dovedit un duşman al Societăţii, un sabotor, da, doamnelor şi domnilor, un sabotor al Ordinii şi Stabilităţii, un complotist împotriva Civilizaţiei înseşi. Din acest motiv intenţionez să-l concediez, să-l dau afară în mod ruşinos din postul pe care l-a deţinut în Centrul acesta al nostru; intenţionez să cer imediat transferul lui la un subcentru de rangul cel mai de jos – pentru ca pedepsirea lui să slujească cel mai bine intereselor societăţii – cît mai departe de orice centru demografic important. În Islanda nu va mai avea prilejul să-i ducă şi pe alţii pe căi greşite prin exemplul său antifordist. Directorul făcu o pauză, apoi, încrucişîndu-şi braţele, se întoarse spre Bernard, cu un aer copleşitor: — Marx, reluă el, îmi poţi enunţa vreun motiv pentru care să nu dau curs chiar în acest moment sentinţei împotriva dumitale?

— Da, pot, răspunse Bernard cu glasul foarte puternic.

Luat prin surprindere, Directorul încercă să-şi păstreze acelaşi ton maiestuos:

— Atunci, arată-ni-l.

— Cu plăcere. Dar e pe coridor. O clipă. Bernard se repezi la uşă şi o deschise de perete. Poftim înăuntru, porunci el şi „motivul“ intră şi se înfăţişă.

Toată asistenţa rămase fără suflare, apoi se înălţă un murmur de uimire şi oroare; o tînără ţipă; ridicîndu-se în picioare pe un scaun ca să vadă mai bine spectacolul, un asistent răsturnă nişte eprubete cu spermatozoizi. Cu obrajii umflaţi şi lăsaţi, cu trupul diform – printre toate aceste corpuri tinere cu carnea tare, printre toate chipurile acestea nealterate de vîrstă – arătînd ca un adevărat monstru ciudat şi înspăimîntător care se apropie de bătrîneţe, Linda înaintă în încăpere, zîmbind cochet cu dinţii ei stricaţi şi îngălbeniţi şi legănîndu-se în mers cu ceea ce ar fi vrut ea să fie o unduire voluptuoasă a şoldurilor ei imense. O însoţea Bernard.

— Iată-l! îi zise el, arătîndu-l cu degetul pe Director.

— Dar ce credeai, că nu l-am recunoscut? întrebă indignată Linda. Apoi se întoarse către Director: — Bineînţeles că te cunosc, Tomakin, te-aş fi recunoscut oriunde, şi dintr-o mie de oameni! Dar poate că tu m-ai uitat. Nu-ţi mai aminteşti? Nu mai ţii minte, Tomakin? Sînt Linda ta! Şi rămase să-l privească lung, cu capul aplecat într-o parte, surîzînd încă, dar cu un zîmbet care treptat-treptat, dată fiind expresia de dezgust şi împietrire de pe faţa Directorului, îşi pierdu încrederea în sine, tremură şi în cele din urmă se stinse. M-ai uitat, Tomakin? repetă ea cu glasul tremurător. Avea privirea chinuită de spaimă. Faţa umflată şi căzută i se strîmbă grotesc într-o grimasă de durere cumplită:

— Tomakin! Întinse braţele spre el. Cineva scoase un chicot de rîs.

— Ce înseamnă toată această monstruoasă…? începu Directorul.

— Tomakin!

Şi se repezi înainte, tîrîndu-şi după ea pătura, îl cuprinse cu braţele de după gît şi-şi ascunse capul la pieptul lui.

Se înălţară hohote de rîs homeric, care nu mai puteau fi stăpînite.

— …monstruoasă farsă? strigă în sfîrşit Directorul.

Roşu ca focul la faţă, încercă să scape din îmbrăţişarea ei, dar ea se agăţă de el cu disperare:

— Da’ eu sînt Linda, Linda ta! Hohotele îi acoperiră glasul. Mi-ai făcut un copil, ţipă ea peste rumoarea din sală.

Se lăsă un văl greu de tăcere înspăimîntată. Cei din sală se uitau dintr-o parte într-alta, toţi îşi evitau reciproc privirile. Directorul păli de tot, încetă să se mai lupte cu Linda şi, ţinînd-o de încheieturile mîinilor, o privea de sus, îngrozit.

— Da, da, un copil – eu sînt mama lui!

Şi avu neobrăzarea să arunce această obscenitate ca o provocare în mijlocul tăcerii ofensate a celor de faţă. Apoi, îndepărtîndu-se brusc de el, cuprinsă de ruşine, îşi acoperi faţa cu mîinile şi se lăsă pradă suspinelor:

— N-a fost vina mea, Tomakin, pentru că eu mă ţineam întotdeauna de instructajul anticoncepţional, nu? Îl respectam cu regularitate, nu? Cu stricteţe… Nu ştiu cum s-a întîmplat… Tomakin, dacă ai şti ce îngrozitor a fost, Tomakin! Dar în orice caz, băiatul a fost o mare consolare pentru mine. Şi, întorcîndu-se către uşă, strigă: John! John!

Băiatul intră imediat, se opri o clipă chiar în prag, întoarse capul şi apoi, cu paşi uşori, atenuaţi de mocasinii moi, străbătu încăperea, căzu în genunchi în faţa Directorului şi rosti limpede:

— Tată! Tatăl meu!

Cuvîntul (căci „tată“ nu era chiar atît de obscen – cu conotaţiile sale ceva mai şterse decît scîrboşenia şi imoralitatea naşterii copiilor – doar ordinar, mai degrabă scatologic decît propriu-zis pornografic), cuvîntul comic-porcos făcu să se descarce ceea ce devenise între timp o încordare insuportabilă. Izbucniră rîsete, hohote imense, aproape isterice, chicoteli şi ţipete care păreau că nu se vor mai opri niciodată. Auzi, tată! Şi cine? Tocmai Directorul! Tatăl meu! Ah, Atotputernice Ford! Slăvite Ford! Ei nu, că era prea de tot! Strigătele şi hohotele zgomotoase reîncepură, chipurile celor de faţă păreau gata să se dezintegreze, lacrimile le şiroiau pe obraji. Se mai răsturnară cîteva eprubete cu spermatozoizi. Auzi vorbă: tatăl meu! Alb ca varul,