— Te rog să iei loc pe fotoliu, spuse bărbatul pe un ton liniştit, dar ferm.

  — Da, desigur, răspunse Nakata şi se aşeză. Chiar lângă el stătea câinele cel negru, nemişcat ca o statuie.

  — Sunteţi cumva domnul prefect?

  — Ceva de genul ăsta, răspunse bărbatul din întuneric.

  Dacă aşa îţi este mai uşor, atunci poţi să mă iei drept prefect. Nu schimbă cu nimic lucrurile.

  Individul a întins mâna în spate, a tras de un lănţişor şi a aprins un lampadar. Lumina era ponosită, galbenă şi slabă, dar suficientă pentru a putea observa întreaga încăpere.

  Bărbatul era înalt şi avea pe cap o pălărie neagră de mătase. Stătea pe un scaun rotativ din piele, picior peste picior. Purta o haină cu mâneci lungi, roşie şi strâmtă, iar pe dedesubt avea o vestă neagră. Era încălţat cu cizme negre, lungi. Avea nişte pantaloni albi ca zăpada, extrem de strâmţi. Arătau ca nişte izmene. Şi-a dus o mână la borul pălăriei, de parcă saluta o femeie. În mâna stângă ţinea un baston negru, cu mâner de aur. După forma pălăriei, Nakata a înţeles că era acel „vânător de pisici” despre care vorbea Kawamura.

  Trăsăturile feţei sale nu erau distinctive precum hainele.

  Tânăr nu era, dar nici nu putea să fie prea în vârstă. Nu era nici frumos, nici urât. Avea sprâncene groase, bine conturate şi o culoare sănătoasă în obraji. Faţa sa era surprinzător de netedă şi nu avea nici un fir de păr. Îl privea cu ochii mijiţi şi un zâmbet rece îi flutura pe buze. Avea un chip greu de reţinut. Ochii îţi fugeau mai degrabă la hainele lui stranii decât la trăsăturile feţei. Îmbrăcat altfel, puteai nici să nu-l mai recunoşti.

  — Presupun că ştii cum mă numesc.

  — Nu, nu ştiu, răspunse Nakata.

  Bărbatul a părut puţin dezamăgit.

  — Nu ştii?

  — Nu. Îmi cer scuze că am întârziat să vă spun, dar Nakata este prost.

  — Nu îţi arăt cunoscut? Spuse bărbatul, se ridică de pe Scaun, se aşeză din profil şi îşi îndoi picioarele, simulând că merge. Nici acum?

  — Îmi pare rău. Chiar nu îmi amintesc să vă mai fi văzut.

  — Aha. Înseamnă că nu bei whisky.

  — Nu, Nakata nu bea alcool şi nu fumează. Nakata nu îşi permite, pentru că este atât de sărac, încât primeşte ajutor social.

  Bărbatul s-a aşezat la loc pe scaun, picior peste picior. A luat un pahar de birou şi a sorbit o gură de whisky. S-au auzit cuburi de gheaţă ciocnindu-se.

  — Permite-mi, te rog, să beau.

  — Sigur. Nu mă deranjează. Beţi liniştit.

  — Mulţumesc, spuse bărbatul şi îl privi din nou cui atenţie pe Nakata. Deci nu ştii cum mă cheamă.

  — Nu. Îmi pare nespus de rău, dar nu vă ştiu numele.

  Bărbatul se strâmbă uşor, preţ de o secundă. Zâmbetul rece de pe buze i s-a deformat, ca un tremur uşor pe suprafaţa apei, a dispărut, apoi a reapărut.

  — Orice iubitor de whisky m-ar recunoaşte dintr-o privire, dar, în fine. Mă numesc Johnnie Walker. Johnnie Walker. Majoritatea oamenilor de pe lumea asta mă ştiu.

  Nu vreau să mă laud, dar sunt renumit pe întreg globul.

  S-ar putea spune că sunt o figură emblematică. Asta nu înseamnă că sunt adevăratul Johnnie Walker. Nu am nici o legătură cu compania britanică producătoare de băuturi alcoolice. Doar am împrumutat fără permisiune şi folosesc înfăţişarea şi numele de pe etichetă. Înfăţişarea şi numele sunt două lucruri indispensabile.

  În încăpere s-a aşternut liniştea. Nakata nu înţelegea o iotă din ce spunea bărbatul. Tot ce pricepuse era că se numea Johnnie Walker.

  — Domnule Johnnie Walker, sunteţi străin?

  Johnnie Walker şi-a înclinat, gânditor, capul într-o parte.

  — Mda. Dacă aşa ţi-e mai uşor să înţelegi, poţi să consideri că da. Nu contează. Ambele ipoteze sunt valabile.

  Evident, Nakata nu înţelegea ce îi spunea. Parcă vorbea cu motanul Kawamura.

  — Vreţi să spuneţi că sunteţi străin şi nu sunteţi străin?

  — Întocmai.

  Nakata s-a hotărât să abandoneze această problemă.

  — Şi… Dumneavoastră l-aţi pus pe acest câine să mă aducă aici?

  — Exact, răspunse scurt Johnnie Walker.

  — Înseamnă că aveţi vreo treabă cu mine?

  — Mai bine spus, dumneata ai o treabă cu mine, răspunse el, sorbind încă o gură de whisky cu gheaţă. Din câte am înţeles, stai de mai multe zile pe terenul viran şi mă aştepţi.

  — Da, este adevărat. Uitasem cu desăvârşire. Nakata este prost şi uită foarte repede. Aveţi perfectă dreptate. Vă aşteptam acolo pentru a vă întreba ceva referitor la o pisică.

  Johnnie Walker s-a lovit cu bastonul cel negru peste una dintre cizme. A fost o lovitură uşoară, dar zgomotul sec a răsunat puternic în toată încăperea. Câinele şi-a ciulit uşor urechile.

  — Se lasă întunericul, vine şi fluxul. Ce-ar fi să derulăm mai repede discuţia? Propuse el. Voiai să mă întrebi de Goma, pisica pătată, în trei culori.

  — Aşa este. De zece zile o tot caut, la rugămintea doamnei Koizumi. Dumneavoastră o ştiţi cumva pe Goma, domnule Johnnie Walker?

  — O ştiu foarte bine.

  — Ştiţi cumva şi unde este?

  — Ştiu şi unde este.

  Nakata l-a privit cu gura uşor căscată. Privirea i-a fugit puţin asupra pălăriei de mătase, apoi a revenit asupra chipului. Johnnie Walker îşi ţinea buzele subţiri strânse, plin de încredere.

  — Este cumva în apropiere?

  — A, da, e foarte aproape, răspunse acesta dând din cap repetat.

  Nakata a dat roată cu privirea prin cameră, dar nu a zărit pisica pe nicăieri. Erau doar biroul, scaunul pe care stătea bărbatul, fotoliul pe care stătea el, alte două scaune, lampadarul şi o măsuţă de cafea.

  — Atunci aş putea să o iau pe Goma cu mine?

  — Asta depinde