— Depinde de mine?

  — Da, absolut de dumneata, spuse Johnnie Walker ridicând puţin o sprânceană. Cu o singură decizie, o poţi lua pe Goma. Doamna Koizumi şi fetele ei s-ar bucura nespus. Sau poate că nu o vei putea lua şi toată lumea ar fi dezamăgită.

  N-ai vrea să dezamăgeşti pe toată lumea, nu?

  — Nu, Nakata nu vrea să dezamăgească pe nimeni.

  — Nici eu nu aş vrea să dezamăgesc pe nimeni. E normal.

  — Şi ce ar trebui să fac?

  — Am să îţi cer un lucru, spuse Johnnie Walker, învârtind bastonul în mână.

  — E ceva ce stă în puterea mea?

  — Eu nu cer oamenilor ce nu pot face. Ar fi o pierdere de timp, nu?

  — Da, aveţi dreptate, spuse Nakata după câteva clipe de gândire.

  — Atunci ceea ce vreau să-ţi cer e ceva ce stă în puterea dumitale.

  Nakata căzu din nou pe gânduri.

  — Aşa este.

  — De regulă, orice teorie trebuie să aibă contraargumente.

  — Poftim?

  — Dacă o teorie nu are contraargumente, atunci nu există progres ştiinţific, spuse Johnnie Walker, lovindu-şi sfidător cizma cu bastonul. Câinele şi-a ciulit din nou urechile. Nici urmă!

  Nakata şi-a închis gura.

  — Sincer să fiu, de mult căutam pe cineva ca dumneata şi tot nu găseam. Însă acum câteva zile, te-am văzut vorbind cu pisicile. Atunci mi-am spus: acesta este exact omul pe care îl căutam. Aşa se face că te-am deranjat şi te-am pus pe drumuri. Îmi cer scuze că te-am chemat aşa aici.

  — Nu vă faceţi nici o problemă. Nakata are oricum mult timp liber la dispoziţie.

  — Mi-am făcut câteva teorii cu privire la dumneata. Desigur, pentru fiecare în parte, am pregătit şi contraargumente.

  E ca un joc al minţii pe care îl joc singur. Însă orice joc are nevoie de un învingător şi de un învins. În cazul de faţă, trebuie aflat dacă teoriile se confirmă sau se infirmă.

  Presupun că nu înţelegi despre ce este vorba, nu?

  Nakata a clătinat din cap tăcut.

  Johnnie Walker s-a lovit de două ori cu bastonul de cizmă. Ca la un semnal, câinele s-a ridicat.

  Capitolul 15

  Oshima urcă în maşină şi aprinde farurile. Când demarează, pietrişul scrâşneşte sub roţi şi loveşte sub maşină. Dă cu spatele şi întoarce cu faţa spre drum. Ridică mâna şi mă salută. Îi fac şi eu cu mâna. Stopurile dispar în întuneric, huruitul motorului se îndepărtează şi se stinge, iar în locul lui se aşterne liniştea pădurii.

  Intru în cabană şi trag zăvorul pe dinăuntru. Rămas singur, liniştea năvăleşte în jurul meu de parcă atâta aştepta. Aerul serii e atât de rece, de parcă nici n-ar fi început de vară, dar este prea târziu să mai fac focul în sobă. N-am decât să mă bag în sacul de dormit şi să mă culc.

  Sunt chiaun de somn şi mă dor muşchii de la stat prea mult în maşină. Micşorez flacăra din lampă. Camera se întunecă, iar umbrele de prin colţuri se adâncesc. Mi-e prea lene să mă mai schimb, aşa că mă bag în sacul de dormit îmbrăcat cum sunt, în blugi şi jachetă.

  Închid ochii şi încerc să adorm, însă nu reuşesc. Corpul meu tânjeşte după somn, dar am mintea perfect trează. Din când în când, liniştea e sfâşiată de ţipătul ascuţit al unei păsări de noapte. Mai sunt şi alte sunete, care nu ştiu de unde vin. Sunet de paşi pe frunzele căzute. Crengi care; foşnesc apăsate de ceva. Aer tras adânc în piept. Toate se aud foarte aproape de cabană. Podeaua prispei scârţâie lugubru. Mă simt asaltat de o armată de lucruri stranii, care trăiesc în întuneric.

  Am senzaţia că sunt privit, o privire care îmi arde pielea.

  Inima îmi bate seC. Învelit în sacul de dormit, mijesc ochii, dau roată cu privirea prin camera luminată de flacăra plăpândă şi mă asigur în repetate rânduri că nu este nimeni în încăpere. Uşa e ferecată cu un zăvor mare, iar ferestrele sunt acoperite în întregime de draperii. E în regulă, sunt singur, nu trage nimeni cu ochiul înăuntru.

  Şi totuşi senzaţia că sunt privit nu dispare. Încep să respir greu şi mi se usucă gâtul. Mi-e sete, dar dacă mă apuc să beau apă, sigur o să-mi vină să mă duc la toaletă şi n-am deloc chef să ies afară în beznă. O să mă ţin până dimineaţă. Ghemuit în sacul de dormit, clatin uşor din cap.

  Măi, să fie! Te-ai făcut mic de frică în atâta linişte şi întuneric! Parcă ai fi un copil speriat! Asta eşti tu cu adevărat? Spune surprins tânărul pe nume Corbul.

  Te-ai crezut mereu un tip tare, dar se pare că nu eşti.

  Mai ai un pic şi te umflă plânsul! E clar, până mâine dimineaţă o să te scapi pe tine!

  Zeflemeaua lui îmi trece pe lângă urechi. Îmi ţin ochii strânşi, fermoarul sacului de dormit tras până sub nas şi îmi alung toate gândurile din minte. O bufniţă cântă în noapte, iar eu nu deschid ochii nici când aud în depărtare ceva căzând pe pământ, nici când simt că ceva se mişcă prin cameră. Sunt pus la încercare, mă gândesc eu. Şi Oshima a petrecut aici câteva zile singur când era de vârsta mea.

  Sigur a trecut şi el prin aceleaşi spaime ca mine acum.

  De-asta mi-a spus că „şi singurătatea este de mai multe feluri”. Sunt convins că ştia exact ce am să simt aici, în miezul nopţii. La gândul acesta mă mai relaxez puţin. Depăşesc graniţa timpului şi urmăresc cu degetul umbrele trecutului. Mă suprapun peste ele. Trag adânc aer în piept Şi somnul mă cuprinde pe nesimţite.

  Mă trezesc puţin după ora şase. Ciripitul păsărilor se revarsă împrejur ca un potop. Ţopăie din creangă în creangă Şi se strigă cu voci