caracteristice primelor comunităţi creştine, mese care, la rândul lor, sunt considerate „o prelungire sau supravieţuire a meselor rituale iudaice", anterioare creştinismului.

  Mese comune cu strămoşii organizau şi romanii, consacrate „larilor" (lares), divinităţi protectoare ale familiei reprezentând sufletele strămoşilor morţi care reveneau la solstiţiul de iarnă, Saturnalia, sau la Rosalia, când „viii se întâlneau oarecum aievea cu morţii, în acel mare praznic ţinut pe iarnă în cimitire"., Masa de pomana este oferită în schimbul plecării definitive a celui mort, fără reveniri şi imixtiuni în lumea celor vii.

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru") „In seara dinaintea înmormântării venea preotul. Se aduceau una sau mai multe oi şi berbeci, mai cu seamă negri; se făcea o groapă şi, întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânări de ceară prin coarne, le citea o rugăciune şi apoi venind rânduiţi le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numită «ară•", Capul şi pielea vitei tăiate se da preotului, de unde a rămas proverbul „a dat pielea popii" (adică a murit).

  (S. F1. Marian – „înmormântarea la români")

  În Banat, ritualul purificator al animalelor sacrificate pentru pomana de înmormântare este complex: vitele se spală mai întâi cu apă curată pe picioare, apoi se ocolesc cu tămâie aprinsă pe cărbuni şi se înjunghie.

  Transferul animalului, ca şi al mâncării care va fi preparată din carnea lui, în sfera rituală se realizează cu ajutorul preotului care (prin slujbă religioasă şi fum de tămâie) are rolul să sacralizeze întreg ansamblul ceremonial. Totodată, se realizează prin suita gesturilor rituale ale celor implicaţi în desfăşurarea scenariului ceremonial.

  (Ofelia Văduva – „Paşi spre sacru")

  O PREA LUNGĂ ZI DE POST.

  În acest antipatic subcapitol (nu merită mai mult!) sunt selecţionate la sânge (pardon, sângele-i de frupt) acele câteva găteli ce îşi tot flutură flamurile arogante, zemoase şi verzi într-o Românie pe care o doresc a cumpătării şi înfrânării (!), fiind, dacă vreţi, un simbol al postului (sau, asta e tradiţia, al sărăciei!), Dar cea mai mare parte a acestor bucate, trufaşe deocamdată – o spun celor ce se vor mira naiv de câtă carne mănâncă românul când are (voie!) – vor fi, numai un capitol mai încolo, doar părtaşe (în cel mai bun caz!) lângă un „de dulce", sau, mai rău, doar însoţitoare cuminţi, „garnituri" modeste, figuraţie, corp ansamblu al vedetei, al fruptului, ce va renaşte din cenuşă (din spuză!) ca o pasăre Phoenix, bine coaptă şi parfumată!

  Vom începe deci mai întâi cu descrierea bucatelor uzitate în ajunul Bobotezei.

  Fiecare româncă, şi mai ales cele din Bucovina, caută sa aibă în această zi următoarele bucate de post:

  Grâu pisat, pe care-l fierb şi-l îndulcesc cu miere sau cu mac râşnit, iar după ce l-au fiert şi îndulcit de ajuns, îl pun într-o strachină sau într-un talger şi după aceea îl împodobesc pe deasupra cu miez de nucă, pe care o înşiră în formă de cruce, sau şi cu zaharicale, însă cu de acestea mai ales numai pe la oraşe.

  Vărzare, adică plăcinte umplute cu curechi sau varză, plăcinte cu mac şi cu ceapă sau cujulfă şi unse cu ulei. Când frământă aluatul pentru vărzarele acestea, o seamă de femei îndătinează de a merge cu mâna plină de aluat în grădină şi a prinde pomii cu dânsa, în credinţă că aceştia rodesc apoi peste vară mai bine, Prune sau perje fierte.

  Bob fiert.

  Găluşte umplute cu crupe de păpuşoi sau şi cu orez.

  Borş de burechiuşe sau burechiţi, adică cu un fel de aluat sucit cu sucitorul, care se taie în pătrate mititele şi, după aceea, prinzându-se două cornuri opuse ale fiecărui pătrat la un loc, i se dă prin aceasta forma unui burete mititel.

  Borş de peşte şi peşte prăjit, Şi în urmă:

  Colaci, dintre care unul e menit pentru preotul care umblă cu crucea. Pe lângă bucatele înşirate mai sus, se mai pune în ajunul Bobotezei pe masă inca două pani, sare şi un pahar cu apă, în credinţă că noaptea vin familianţiî morţi şi mănâncă din acele bucate.

  (S. FI. Marian – „Sărbătorile la români"}

  CIORBĂ DE URZICI

  Primăvara românească e semnalizată nu atât de ghiocei şi ploaie de aur, cât de ţigăncile care năpădesc pieţele cu ştevie, lobodă şi urzici (aduc ele şi untişor, şi podbal, şi măcriş, şi frunzuliţe de păpădie, dar lumea a cam uitat ce şi cum se mănâncă din pădure). Nu e casă românească – chiar şi din cele mai simandicoase – în care să nu fiarbă o verzitură din asta „vagaboandă" şi de neam prost, înălţată pentru o lună la rang de trufanda: are fier cât o mină de Dognecea.

  0,5 kg urzici • 1 ceapă l căpăţână mică usturoi * 1 linguri orez

  200 ml iaurt (fără, dacă e post!) * 1 ou (tot fără, dacă etc.!)

  11 borş • 1 linguriţă de hrean ras leuştean, piper, sare

  Se spală bine urzicile, se îndepărtează tulpinele mai groase, se opăresc, se toacă

  • Se taie ceapa.mărunt

  Se pune totul la fiert în 2 1 apă clocotită

  Se toacă usturoiul

  După 30 minute se adaugă orezul

  * Se bate iaurtul cu ou, zeama din ciorbă şi usturoi pisat

  • După ce orezul a fiert un sfert de oră, se pune borşul cu hrean

  Se toacă leuşteanul

  Dacă a fiert şi borşul 5 minute, se drege ciorba cu iaurtul bătut, câteva clocote, se ia de pe foc

  Se presară leuştean

  Întremătoare în fier şi vitamine după iarna carnivoră şi murăturivoră, sărăcimea vegetală a lui martie a fost în multe rânduri, până dincolo de Arminden, salvatoare de neam, în reţete, vai, mult mai simple şi mai puţin gustoase decât capriciul chiaburesc de mai sus.

  Primăvara, când încep urzicile a creşte, fiecare român, cu deosebire însă sărăcimea, căreia i s-au sfârşit mai toate bucatele de sec, şi nu ştie ce să mai înceapă şi