mai pricepătoare în ale pregătirii bucatelor, prin urmare şi a colivei, după ce au fiert grâul cumsecade şi după ce l-au frământat de ajuns, îl amestecă cu puţină miere, ca să fie mai dulce şi mai gustos la mâncare, iar după ce l-au pus în strachină sau într-un talger şi l-au netezit, îl împodobesc pe deasupra cu miez de nucă, pe care-/ aşază în formă de cruce. Şi aşa îl duc apoi la biserică, în cele mai multe părţi din Bucovina însă este datină de a duce în ziua de Sân Toader la biserică nu numai grâu fiert, adică colivă, ci şi pomeniri sau sorocouste, adică un păhărel de miere, deasupra căruia se află un toiag de ceară galbenă, în unele locuri însă o lumină mare albă, apoi un şipuşor de vin sau mied ori mursă şi un blid cu pâine sau vreo câţiva colăcei ori franzele,

  (S,FI. Marian – „Sărbătorile la români")

  COLACII DE POMANĂ

  Cu o mare varietate de forme şi ornamente, colacii realizaţi prin prisma despărţirii treptate de „cel plecat" (care îşi va continua sub o alta formă existenţa) pot f i grupaţi pe categorii ce au în bază concepţia despre moarte a ţăranului român, colaci pentru sufletele neplecate încă (până la 40 de zile), colaci pentru sufletele plecate, dar neintegrate în lumea cealaltă (până la şapte ani), colaci pentru sufletele plecate şi integrate („uitaţii", „uitata'), colaci pentru sufletele revenite la sărbători calendaristice (Paşte, Crăciun).

  Numărul cel mai mare este atins în momentul înmormântării ~ moment liminal, de nesiguranţă şi teamă, în care polivalenţa simbolică a colacilor facilitează depăşirea crizei. Ei pot fi grupaţi după destinaţia lor (pentru biserică, pentru cei ce îndeplinesc funcţii în cadrul ceremoniei, pentru participanţi, pentru obiectele de recuzită ceremonială religioasă – cruce, sfeşnic, prapor – sau recuzită rituală —pom). „Colacii mortului" sau „capetele"(în sud)poartă însemne religioase ce accentuează valenţele lor simbolice, cu trimitere la idei fundamentale ale filosofiei populare, cum sunt legăturile între viaţă şi moarte, între om şi divinitate, între lumea „de aici" şi lumea „cealaltă".

  (Ofelâa Văduva – „Paşi spre sacru") praznicul împăcării cu soarta

  Obiceiul cere ca la praznic să se mănânce simplu. întrucât fierturile sunt singurele bucate plăcute celor duşi, se face o ciorbă, de varză sau fasole, ori cu orez, acrişoară (numită,.,"de mort").

  După ce popa s-a rugat de iertarea păcatelor, se mănâncă în linişte şi reculegere, pomenindu-l pe cel ce ne-a părăsit. La felul doi se face tot aşa, o mâncare fiartă de varză, de cartofi, de fasole sau un pilaf, cu ceva carne, dacă e de frupt, dacă nu, nu.

  Se bea şi un pahar de vin, nu lacom, ci cu pioşenie, vărsând o picătură de sufletul mortului care, sperăm, ştie că suntem alături de el şi îl însoţim cu dragostea şi durerea noastră pe ultimul drum.

  Cei mai avuţi pun pe masă şi o strachină cu orez ori cu tăieţei cu lapte. Apoi, popa mai spune o rugăciune de rămas şi de iertare. Acceptând pomana – un colăcel (în care se înfige o lumânare) şi o lingură de colivă (eventual) – zicem, după datină, să fie primit, să-l hodinească Dumnezeu, să fie de iertarea păcatelor şi să-i fie ţărâna uşoară, apoi ne retragem, discret şi cu demnitate, nu fără a saluta familia şi a o asigura de regretul nostru şi prietenia noastră.

  Deşi înfăţişată ca o ţărancă scheletică îndoliată, cu o seceră sau o coasă în mână, Moartea din Panteonul românesc nu e numai un ceremonial întunecat de bocete şi disperare.

  Cel dus, „Dalbul de pribeag", e preluat de la Ursitoare de către Zori, zeităţi ale lumii de dincolo, şi condus „Din ţara cu dor, în cea fără dor, Din ţara cu milă, în cea fără milă".

  În timpul acesta, priveghiul – ce se desfăşoară în casa mortului în nopţile dinaintea înmormântării —adună pe toată lumea ce vrea să vină, fără nici o constrângere, la o petrecere „de pomină ", cu băutură, cu jocuri de tot felul, mai toate cu aluzie sexuală.

  Priveghiul garantează, simbolic, că locul celui plecat pe veci va fi luat de un nou născut. Aşa că, la priveghi, „se petrecea mai cu foc ca la o nuntă sau un botez", „ca o bucurie la casa omului care are mort în casă", unde „lumea râde de se cutremură casa, râd şi rudele mortului şi copiii lui, şi toţi".

  Petrecerile de despărţire şi rămas bun („Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul" „Ne ducem toţi, pe rând, ca la moară" „Aşa-i lumea, trecătoare, unul naşte, altul moare") se aseamănă cu cele de An Vechi —An Nou: au loc noaptea, se fac excese orgiastice (de origine antică) apar mascaţii.

  Moartea, ca prilej de bucurie de deschidere spre nemurire fi fericire, este o concepţie geto-dacică ce se regăseşte evident în mentalitatea românească (Herodot despre înmormântarea la geţi: „Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele").

  După şapte ani de pomeni cât mai abundente şi pomeniri, mortul trece în rândul moşilor şi strămoşilor. I se face colacul Uitata, de acum încolo va fi invocat în vindecarea bolilor, căsătoria fetelor, secetă şi alte momente de cumpănă. Va fi aşteptat cu pomeni la Moşii de peste an.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri".)

  Ansamblu ceremonial marcat de ritualuri de comuniune între oameni, masa de pomană exprimă totodată comuniunii cu cel decedat, care participă, în credinţele populare, la masă alături de cei vii.

  Sunt zone în care, la masa ce se organizează după înmormântare, există un scaun rezervat celui decedat, care rămâne neocupat pe tot parcursul mesei. S. FI. Marian descrie în „înmormântarea la români" actul ritual al marcării locului la masă al celui decedat (în Banat); „.se împodobeşte cu flori un băţ, se încolăceşte pe el o lumânare de ceară galbenă. şi se pune pe un scaun lângă masă, ţinând astfel locul mortului la masă.

  Masa de înmormântare este o continuare a străvechilor agape sau mese frăţeşti