— Vorbiţi straşnic ruseşte, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza profesorul.

— Şi ce specialitate aveţi? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!...” simţi ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Şi... aţi fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul şi-l lămuri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparţinînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt unicul specialist din lume.

— A-a! Sînteţi istoric? întrebă Berlioz cu uşurare şi profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învăţatul şi adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie interesantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le făcu semn să vină mai aproape şi, cînd se aplecară spre el, şopti:

— Să ştiţi că Isus a existat.

— Uitaţi-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîm-bet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră

cunoştinţe, dar, în ce ne priveşte, ne menţinem punctul nostru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atîta tot.

— Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă profesorul şi urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-şi, nu se ştie de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu:

2 Pilat din Pont

Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, cu pas tîrşîit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucît mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.

I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l răspîndeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.

Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întîi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea pînă în colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui, care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră să gătească prînzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de trandafiri.

„O, zei, de ce mă pedepsiţi?... Da, nu mai încape nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului... boală

fără leac, fără nici o scăpare... să încerc să ţin capul nemişcat...”

Pe pardoseala de mozaic, lîngă havuz, îl aştepta jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi întinse mîna într-o parte.

Respectuos, secretarul puse în această mînă un pergament. Neputîndu-şi stăpîni o grimasă de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti anevoie:

— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrar-hului?

— Da, procuratorule, răspunse secretarul.

— Şi ce a hotărît tetrarhul?

— A refuzat să dea o hotărîre definitivă, şi sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre confirmare ţie, îl lămuri secretarul.

Obrazul procuratorului zvîcni.

— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.

Numaidecît, de pe terasa grădinii, sub colonada balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului. Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar mîinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stîng se vedea o vînătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură cu sînge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plină de nelinişte.

După cîteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:

— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul să dă-rîme templul din Yerushalayim?

Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai buzele i se mişcară uşor de tot cînd rosti aceste cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere cumplită.

Apropiindu-se puţin, omul cu mîinile legate vorbi:

— Om bun! Crede-mă...

Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să ridice glasul:

— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La Yerushalayim se şuşoteşte că sînt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atît de monoton: să vină centurionul Moar-tea-Şobolanilor.

Cînd centurionul Marcus, din centuria întîi, poreclit Moar-tea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt soldat din legiune, şi atît de lat în umeri, încît umbri cu desăvîrşire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.

Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:

— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l cîteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.

Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu rnîna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întîia oară rămî-neau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cînd va spart de un german cu o lovitură de ghioagă.

Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mîinile legate îl urmă cu pas uşor; sub colonadă se lăsă o tăcere adîncă; în grădină, lîngă balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cîntec ciudat şi plăcut.

Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie tîmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia însă că nici asta nu-i va ajuta.

După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mîinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz şi, făcîndu-şi alene vînt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi cînd i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată