Cu o singură mînă, cu stînga, Marcus îl săltă uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicîndu-l în picioare, şi vorbi fonfăit, pro-nunţînd stîlcit cuvintele arameice:

— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te mai lovesc?

Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:

— Te-am înţeles. Nu mă lovi!

Peste cîteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:

— Numele?

— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimînd cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu înţelepciune, spre a nu-i mai stîrni mînia.

— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost decît eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.

— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.

— Ai vreo poreclă?

— Ha-Nozri.

— De unde eşti de fel?

— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul, arătînd cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.

— Din ce seminţie eşti?

— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian...!

— Unde locuieşti?

— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraş în altul.

— Asta se poate spune scurt, într-un cuvînt — vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?

— Nu am pe nimeni. Sînt singur pe lume.

— Carte ştii?

— Da.

— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?

— Da. Elina.

O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:

— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărîmi templul şi ai îndemnat poporul la săvîrşirea acestei fapte?

Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină:

— Eu, om b... În ochi îi fulgeră groaza, era cît pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodată la cale dărîmarea templului şi nu am instigat pe nimeni la săvîrşirea acestei fapte nesăbuite.

Pe chipul secretarului, gîrbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra pergamentului.

— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărîme templul. O spun mărturiile oamenilor.

— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi, adău-gînd repede hegemon..., urmă: sînt neştiutori şi au încurcat tot ce le-am spus. Îndeobşte, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele mele.

Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra arestatului.

— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tîlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spînzurat.

— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordîndu-se tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu pergament din piele de ţap în mînă şi scrie tot. Într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău! Dar el mi l-a smuls din mînă şi a fugit.

— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecîndu-şi mîna peste tîmplă.

— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul; strîngea dările; m-am întîlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfa-ghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dînsul. La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, fă-cîndu-mă cîine. Spunînd aceasta, arestatul zîmbi: eu nu văd nimic rău în acest animal, şi cuvîntul n-are de ce să mă supere.

Secretarul nu mai notă nimic, aruncînd cu coada ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.

— ... Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblînzit, urmă Yeshua; pînă la urmă a aruncat banii în drum, spunînd că merge cu mine să pribegească...

Pilat zîmbi neîncrezător, rînjindu-şi dinţii galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti, întorcîndu-se cu tot trupul spre secretar:

— O, cetatea Yerushalayimului! Cîte nu se aud în ea! Auziţi! Cel ce strînge dările a aruncat banii în drum!

Neştiind ce să răspundă la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviinţă să repete zîmbetul lui Pilat.

— Mi-a spus că din ziua aceea urăşte banii, lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi adăugă: De atunci, Levi e tovarăşul meu de drum.

Rînjind mereu, procuratorul se uită la arestat, apoi la soarele ce se înălţa neabătut tot mai sus deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreapta, şi deodată, cu un fel de chin sîcîitor, se gîndi că lucrul cel mai simplu ar fi să-l alunge din balcon pe tîlharul acesta ciudat, rostind numai două cuvinte: „la spînzurătoare”. Să alunge şi escorta, să plece de sub colonadă, să intre în palat, să poruncească să i se facă întuneric în odaie, să se trîntească pe pat, să ceară apă rece, să-şi strige cu glas jalnic dinele, pe Banga, şi să i se plîngă de hemicranie. Şi prin capul chinuit al procuratorului trecu deodată, ademenitor, gîndul la otravă.

Îl privea cu ochii tulburi pe omul din faţa sa şi cîtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-şi aducă aminte de ce la acest ceas de arşiţă al dimineţii, sub soarele necruţător al Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate şi ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.

— Levi Matei? întrebă cu glas răguşit bolnavul şi închise ochii.

— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.

— Dar ce spuneai tu mulţimii din piaţă despre templu?

— Glasul acesta, ce străpungea parcă tîmpla lui Pilat, era negrăit de chinuitor; şi acest glas rostea:

— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuşi templul credinţei