— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piaţă minţile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?

Vorbind, procuratorul gîndea: „O, zei! Ii iau un interogatoriu fără rost... Mintea nu mă mai ajută deloc...” Şi din nou i se năzări o cupă cu licoare întunecată. „Otravă, vreau otravă...”

Auzi iar glasul acela:

— Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap.

Secretarul holbă ochii, aţintindu-i asupra arestatului, şi se opri din scris.

Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat şi descoperi că soarele se înălţase destul de sus, deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub colonadă şi se strecura acum spre sandalele scîlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare.

Procuratorul se ridică din jilţ, îşi strînse capul în mîini, şi pe faţa lui gălbuie, bărbierită, se întipări groaza. În clipa următoare, izbuti să se stăpînească printr-un efort al voinţei şi se lăsă din nou în jilţ.

În timpul acesta, arestatul nu contenea să vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stînd, cu gîtul întins, ca un gînsac, se străduia să nu piardă nici un cuvînt.

— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitîndu-se cu adîn-că bunăvoinţă la Pilat, şi sînt tare bucuros. Te-aş sfătui, hegemon, să părăseşti pentru o vreme palatul şi să te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar şi prin grădinile de pe Golgota. Furtuna se va dezlănţui... (Yeshua se întoarse spre soare, îşi îngustă ochii)... mai tîrziu, spre seară. O plimbare ţi-ar fi de mare folos, şi eu te-aş însoţi cu plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gînduri noi, care, cred, ar putea să-ţi pară vrednice de luare-aminte; ţi le-aş împărtăşi cu plăcere, cu atît mai mult, cu cît pari un om foarte înţelept. (Secretarul se făcu palid ca moartea şi lăsă să-i scape sulul pe podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urmă arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai pierdut cu desăvîrşire încrederea în oameni. Că doar nu-i îngăduit, recunoaşte, să-ţi dăruieşti toată dragostea de care eşti în stare unui cîine. Săracă ţi-e viaţa, hegemon, şi, spunînd aceasta, Yeshua îşi îngădui să zîmbească.

Secretarului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-şi imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca mînia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-şi imagineze asta, cu toate că-l cunoştea bine pe procurator.

Atunci răsună glasul spart, răguşit, al procuratorului, care porunci pe latineşte:

— Dezlegaţi-i mîinile.

Un legionar din escortă îşi lovi lancea de pămînt, o trecu altuia, se apropie şi desfăcu frînghiile arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărît să nu noteze deocamdată nimic şi să nu se mire de nimic.

— Recunoşti, întrebă Pilat încet, în elină, că eşti un mare vraci?

— Nu, procuratorule, nu sînt vraci, răspunse arestatul, frecîndu-şi cu desfătare încheietura stacojie, umflată şi amorţită a mîinii.

Cu o căutătură aspră, zvîrlită pe sub sprîncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele scăpărări.

— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti cumva şi limba latină?

— Da, o cunosc, răspunse arestatul.

Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe latineşte:

— Cum de ţi-ai dat seama că am vrut să-mi strig cîinele?

— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în latineşte. Îţi plimbai mîna (arestatul repetă gestul lui Pilat), ca şi cum ai fi vrut să mîngîi un cîine, iar buzele tale...

— Da, încuviinţă Pilat.

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în elină:

— Aşadar, eşti vraci?

— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Crede~mă, nu sînt vraci.

— Bine, dacă vrei ca asta să rămînă o taină, fie. Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi, deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărîmarea... sau incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?

— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?

— E adevărat, nu pari un om slab de minte, răspunse încet procuratorul, cu un zîmbet, dar un zîmbet înfricoşător. Jură atunci că aşa ceva nu s-a întîmplat.

— Pe ce vrei să-ţi jur? întrebă, înviorîndu-se vădit, omul cu mîinile dezlegate.

— Chiar şi pe viaţa ta, îi ceru procuratorul, şi e tocmai momentul să juri pe viaţa ta, deoarece, află de la mine, ea atîrnă de un fir de păr.

— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atîrnat-o? îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înşeli amarnic.

Pilat tresări şi-i răspunse printre dinţi:

— Pot să tai firul acesta.

— Şi în privinţa asta te înşeli, îl contrazise arestatul, cu un zîmbet senin, ducîndu-şi mîna pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoşti că nu poate să-l taie decît cel care a atîrnat viaţa mea de acest fir?

— Da, da, rosti, zîmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ţi-a atîrnat limba în gură, dar e bine atîrnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?

Spunînd aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.

Arestatul îl privi cu nedumerire.

— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea atunci la Yerushalayim.

— Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi