multe privinţe, era grozav să fii un copil crescut la fermă. Nu îi părea rău nici că rămăsese aici să-şi ajute tatăl. Însă aproape toţi prietenii săi plecaseră de ani buni de acasă; unii tăiau buşteni la fabrica de hârtie, alţii scoteau din apă plasele cu homari din spatele unei bărci de pescuit. Cei mai norocoşi plecaseră la facultate. Ca prietena lui, Caroline, care se înscrisese la colegiul particular Bowdoin, de unde primise scrisori tot mai rar, până când încetaseră cu totul. Chiar şi Stan şi James, prietenii săi din liceu, erau studenţi la Universitatea din Maine şi veneau acasă doar în vacanţă. În restul anului, se bucurau de viaţa de student cu petrecerile ei, în vreme ce Ollie stătea acasă cu părinţii. Cu toţii o porniseră pe un alt drum şi Ollie nu avea de ce să se supere că nu mai dădeau nici un semn de viaţă.

Caroline fusese prima iubită a lui Ollie. Începuseră o relaţie în ultimul an de liceu. Era drăguţă şi simpatică, foarte populară. Familia sa avea una dintre cele mai mari fabrici de cherestea din districtul York; după standardele din Buxton, erau foarte bogaţi. Ollie se gândise că pe Caroline o atrăsese ca un magnet faptul că el se pricepea să piloteze un avion, lucru care îl înălţase în ochii ei deasupra băieţilor care mergeau doar cu maşina părinţilor. La început, a crezut că ea era fata cu care să-şi petreacă tot restul vieţii. Lucrurile s-au schimbat însă după accidentul tatălui său. Caroline a susţinut că nu suportă atmosfera din spitale şi cu greu a acceptat să-i însoţească pe Ollie şi pe mama lui când s-au dus să-l vadă în salonul de reanimare. Ba chiar s-a arătat reticentă când i-a spus că era nevoit să-şi amâne studiile ca să se ocupe de fermă. Până la urmă, el a rămas acasă, iar Caroline s-a dus la facultate. De atunci începuse să se îndepărteze de el, ba chiar să-l evite în vacanţe, scuzându-se sub diverse pretexte că e prea ocupată ca să-l vadă. Ollie s-a simţit deprimat şi înşelat, de parcă i se înecaseră corăbiile. Caroline nu vrea să se îngroape la o fermă alături de mine. A înţeles mai târziu că fusese mai bine că o apucase fiecare pe drumul său. Dar, mai ales, că nu îşi dorea decât să aibă parte de o căsnicie ca cea a părinţilor săi. Ei erau întotdeauna acolo unul pentru celălalt, indiferent de împrejurările neprevăzute ale vieţii. Într-o zi, am să iubesc o femeie la fel de mult cum o iubeşte tata pe mama.

Cu toate că-şi petrecuse toată viaţa într-un orăşel unde îi cunoştea pe toţi după numele mic, simţea că nu-şi mai găseşte locul acolo. În Buxton, ori lucrai pământul, ori pescuiai. Nici una, nici alta nu erau atrăgătoare pentru un tânăr care prefera să zboare cu avionul în loc să se zdruncine într-un tractor. Pe deasupra, fusese dintotdeauna alergic la fructele de mare. Nu putea să mănânce nici măcar o fărâmă de homar fără să se umple de urticarie şi să fie nevoit să fugă la baie.

Cu o diplomă de facultate în mână, ar fi avut cu siguranţă mai multe opţiuni – să proiecteze sau să construiască avioane în alte colţuri ale ţării, poate chiar în California. Dorinţa lui cea mai mare însă era să zboare. Ollie se molipsise de acest morb din prima zi în care se urcase în avionul utilitar. Tatăl lui îl aşezase pe genunchi, îi îndesase pe cap casca de aviator din piele, mult prea mare pentru el, şi îl dusese sus, pe cer. Ollie zâmbea cu gura până la urechi, încântat că avionul se înălţa spre nori ori de câte ori trăgea manşa spre piept. Când spatele său tresălta odată cu burta tatei, ştia că şi el râdea bucuros. Apoi tatăl său îi împinsese uşor mâinile de pe manşă ca să nu intre într-un looping, o manevră primejdioasă în situaţia în care biplanul nu avea chingi de siguranţă. Până la paisprezece ani, când crescuse îndeajuns de înalt cât să ajungă cu picioarele la pedale, tatăl lui îi fusese copilot, după care începuse să-l ghideze tot mai puţin. În nici un an, reuşise să zboare singur, spre marea supărare a mamei, care încă se mai temea să nu-şi rupă picioarele la fotbal. Ca să o liniştească, tatăl montase chingi noi, dar, având în vedere acrobaţiile neînfricate ale lui Ollie, erau la fel de inutile precum umbrela pentru un echilibrist mergând pe sârmă.

Când s-a apropiat de un teren mai mare, Ollie a împins manşa în faţă, simţind cum i se ridică trupul şi botul biplanului se înclină spre pământ. Motorul a început să huruie. Simţea vântul pe faţă. Când s-a apropiat de sol, a îndreptat manşa şi forţa gravitaţiei l-a ţintuit pe scaun. Avionul s-a redresat. La un metru şi jumătate deasupra unui câmp de cartofi, a tras maneta. Un nor de praf alb a ţâşnit din coada aparatul şi s-a împrăştiat ca zăpada. La capătul câmpului, a ridicat aparatul, care a trecut razant pe deasupra unui pâlc de pini falnici. A făcut o curbă spre stânga, apoi s-a întors pentru al doilea tur.

Şi-a petrecut ziua stropind câmpurile. Când a terminat şi cu ultimele parcele, a verificat nivelul combustibilului pe indicator – singurul instrument care părea să funcţioneze – şi a întors avionul spre nord. Câmpurile au dispărut şi Ollie a zărit în depărtare locul lui preferat, lacul Sebago. În zona aceea erau puţini fermieri şi nici unul dintre ei nu apela la serviciile tatălui său pentru stropirea recoltei, aşa că vestea despre isprăvile lui aeriene nu avea cum să ajungă la urechile mamei. Pentru că altfel l-ar fi jupuit de viu.

Ajuns deasupra lacului, a făcut un tonou9 cu avionul, răsucindu-se ca o frigăruie pe ţepuşă. A ridicat botul avionului spre cer, zburând drept în sus până când elicea