M-am rezemat de gardul din sârmă ce-mi ajungea până la piept şi am privit o vreme grădina. Da, era într-adevăr o grădină care putea să le placă pisicilor, dar nici urmă de pisici. Pe antena de pe acoperiş nu se zărea decât un singur guguştiuc care parcă-i cânta, monoton, peisajului din grădină. Umbra păsării din piatră împărţea în două desişul de buruieni.

  Am luat din buzunar o bomboană de lămâie, am scos-o din hârtie şi am băgat-o în gură. O dată cu demisia, m-am lăsat şi de fumat, dar aveam în permanenţă la mine bomboane de lămâie. „Ai devenit dependent de ele”, îmi spusese soţia mea. „Parcă te văd în curând cu dinţii plini de carii.” Da, aşa e, dar nu puteam fără ele. Cât am privit eu grădina, guguştiucul de pe antena TV a gângurit neîncetat, asemenea unui funcţionar care numerotează, cu voce joasă, un teanc de hârtii. Habar nu am cât timp am stat rezemat de gardul acela din sârmă. Tot ce îmi amintesc este faptul că la un moment dat am scuipat pe jos bomboana suptă pe jumătate, pentru că era prea dulce. În clipa în care mi-am pironit privirile asupra păsării din piatră, am avut senzaţia că se află cineva în spatele meu şi că vrea să îmi vorbească.

  M-am întors şi am zărit o fată în grădina de vizavi. Era mică de statură şi avea părul prins în coadă. Purta ochelari de soare foarte închişi, cu rame de culoarea chihlimbarului şi era îmbrăcată cu un tricou albastru deschis, fără mâneci. Braţele ei erau frumos şi uniform bronzate, deşi nici nu se terminase bine anotimpul ploios. Stătea cu o mână în buzunarul pantalonilor scurţi, iar cu cealaltă rezemată de o poartă deschisă din bambus, care-i ajungea până la talie, dar care nu părea un sprijin de nădejde, între noi doi nu era o distanţă mai mare de un metru.

  — Ce cald e! Spuse ea.

  — Da, e cald.

  A rămas cu privirile pironite asupra mea. Şi-a scos din buzunar pachetul de Hope şi şi-a băgat o ţigară în gură. Avea o guriţă drăgălaşă, cu buza superioară uşor răsfrântă în sus. A scăpărat chibritul cu o mână sigură şi şi-a aprins ţigara. Când şi-a aplecat puţin capul într-o parte, i-am zărit clar urechea. Era o ureche frumoasă şi proaspătă, cu conturul pus în evidenţă de cârlionţii strălucitori.

  Fata a aruncat chibritul pe jos, şi-a ţuguiat buzele, a dat drumul fumului, apoi m-a privit de parcă până atunci uitase de mine. Nu-i vedeam ochii prin lentilele întunecate.

  — Locuieşti prin apropiere? Întrebă ea.

  — Îhî. Am vrut să-i arăt exact în ce direcţie locuiam, dar cotisem de atâtea ori până am ajuns aici, încât nu mai ştiam unde mă aflam, aşa că am arătat cu degetul la întâmplare, îmi caut pisica, am zis eu ca pretext de conversaţie, ştergându-mi în acelaşi timp palma transpirată de pantaloni. N-a mai venit pe-acasă de vreo săptămână. Mi-a spus cineva că a văzut-o prin apropiere.

  — Ce fel de pisică e?

  — E un motan mare, maro tărcat, cu vârful cozii puţin răsucit.

  — Cum îl cheamă?

  — Noboru, am răspuns. Noboru Wataya.

  — Ce nume răsunător pentru un motan!

  — Da, aşa îl cheamă pe fratele mai mare al soţiei mele. Pentru că ni s-a părut că seamănă cu el, i-am pus, în glumă, acelaşi nume.

  — Cum adică seamănă?

  — Nu ştiu cum să-ţi explic. Seamănă pur şi simplu… Şi la mers, şi la privire.

  Fata îmi aruncă un zâmbet şi în clipa aceea mi s-a părut mai copilă decât la început. Nu putea avea mai mult de cincisprezece sau şaisprezece ani… Cu părul acela puţin ondulat şi curba aceea ciudată a buzei superioare. Aveam impresia că aud o voce care-mi spune „mângâie-mă”. Era vocea femeii de la telefon. Mi-am şters sudoarea de pe frunte cu dosul palmei.

  — A, deci e un motan maro tărcat, cu vârful cozii puţin răsucit, repetă ea, vrând parcă să se asigure că a înţeles bine. Nu are şi zgardă?

  — Ba da, neagră, contra puricilor.

  Fata rămase zece-cincisprezece secunde pe gânduri, nemişcată, cu cotul rezemat de poarta din lemn. A aruncat apoi chiştocul şi l-a strivit sub picior.

  — Mi se pare că am văzut o astfel de pisică, zise fata. Nu am băgat de seamă detaliile legate de coadă, dar am văzut într-adevăr un motan maro, tărcat şi parcă avea zgardă.

  — Când l-ai văzut?

  — Păi ştiu eu, cred că acum vreo trei-patru zile. Grădina noastră se înscrie în traseul pisicilor din zonă. Toate vin din curtea familiei Takitani şi intră în curtea familiei Miyawaki.

  Spunând asta, fata se întoarse şi arătă cu degetul spre casa părăsită. Pasărea din piatră stătea cu aripile întinse, gata parcă să-şi ia zborul, buruienile înalte sclipeau în bătaia soarelui de început de vară, în timp ce guguştiucul continua să gângurească pe antena TV.

  — Ştii ceva? Ce-ar fi să aştepţi în grădina noastră? Oricum toate pisicile trec pe la noi în drum spre Miyawaki. În plus, dacă te vede cineva dând târcoale pe-aici, o să te ia drept hoţ şi o să cheme poliţia. S-a mai întâmplat de nu ştiu câte ori!

  Nu ştiam ce să fac.

  — Stai liniştit. Nu sunt decât eu acasă. Putem sta la soare, la noi în grădină, în aşteptarea pisicii. Să ştii că am ochi buni, nu o să ne scape.

  M-am uitat la ceas. Era ora două şi treizeci şi şase de minute. Nu mai aveam pe ziua de azi altă treabă decât să iau rufele de la curăţătorie şi să pregătesc cina.

  Am deschis poarta şi am intrat. Am luat-o după fată peste peluză şi am observat că îşi ţâra puţin piciorul drept. A făcut câţiva paşi, s-a oprit şi s-a întors