— M-a luat cineva pe motocicletă şi-am zburat cât colo, spuse ea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. A trecut ceva vreme de-atunci.

  La marginea peluzei se înălţa un stejar mare şi sub el erau două şezlonguri. Pe spătarul unuia atârna un prosop mare, albastru. Pe celălalt se aflau un pachet nedesfăcut de Hope, o scrumieră, o brichetă, o revistă şi un casetofon mare la care se auzea, încet, nişte hard-rock. A închis casetofonul şi a aruncat toate lucrurile pe iarbă ca să-mi facă loc să mă aşez. De pe scaun se zărea, printre copaci, casa părăsită din celălalt capăt al aleii. Am văzut pasărea din piatră, buruienile înalte, gardul din sârmă. Fata stătuse cu siguranţă pe locul respectiv şi mă privise tot timpul.

  Grădina era destul de întinsă. Pe peluza largă, uşor în pantă, creşteau ici-colo copaci. În stânga şezlongurilor era un bazin cimentat, destul de mare, din care fusese scoasă de mult apa şi al cărui fund părea acum uşor verzui de la razele soarelui. Stăteam cu spatele la casa în stil occidental ce se zărea printre copaci. Nu mi se părea nici prea mare, nici prea luxoasă. Avea doar o grădină mare şi foarte îngrijită.

  — Cred că nu e uşor să ai grijă de o grădină atât de mare, am spus eu, privind în jur.

  — Aşa o fi.

  — Pe vremuri am lucrat şi eu ca zilier la o firmă care se ocupa de tunsul ierbii.

  — Nu, zău! Spuse fata pe un ton indiferent.

  — Stai aici singură… Întotdeauna?

  — Da. Întotdeauna la prânz. Dimineaţa şi seara vine o menajeră în vârstă, dar peste zi sunt mereu singură. Nu vrei să bei ceva rece? Am şi bere la frigider dacă doreşti.

  — Nu, mulţumesc.

  — Chiar nu vrei? Te rog, nu te jena. Am clătinat din cap.

  — Nu mergi la şcoală? Am întrebat-o.

  — Nu mergi la serviciu?

  — Şi dacă aş vrea, n-am unde merge.

  — Ţi-ai pierdut slujba?

  — Cam aşa ceva. Mi-am dat demisia.

  — Şi până atunci ce-ai lucrat?

  — Am fost un fel de curier la o firmă de avocatură. Mergeam la diverse birouri publice şi guvernamentale, adunam documente, le puneam în ordine, verificam precedentele, mă ocupam de formalităţile pentru tribunal şi tot felul de asemenea mărunţişuri.

  — Dar ţi-ai dat demisia.

  — Da.

  — Soţia ta munceşte?

  — Da.

  Guguştiucul de pe acoperişul de peste drum îşi încetase gânguritul. Probabil că-şi luase zborul de acolo. Mi-am dat seama că mă împresura o linişte adâncă.

  — Pisicile trec întotdeauna pe-acolo, spuse fata, arătând cu degetul spre partea cealaltă a peluzei. Vezi crematoriul de gunoi din curtea lui Takitani? În spatele gardului este o gaură prin care intră, apoi taie peluza, se strecoară pe sub poartă şi ţuşti în grădina de vizavi. Traseul lor e mereu acelaşi, să ştii.

  Fata şi-a ridicat ochelarii de soare pe frunte, a mijit ochii, a privit în jur, apoi şi i-a lăsat iar pe nas în timp ce scotea rotocoale de fum. În intervalul de timp în care-şi dăduse la o parte ochelarii, am văzut la ochiul stâng o cicatrice de vreo doi centimetri. Fusese probabil o tăietură adâncă, dintre cele care lasă urme pe viaţă. Poate că purta ochelarii aceia închişi la culoare tocmai pentru a-şi ascunde cicatricea. Fata nu era frumoasă, dar avea ceva atrăgător. Poate privirile vioaie sau forma neobişnuită a buzelor.

  — Ai auzit de familia Miyawaki? Întrebă ea.

  — Nu.

  — Locuiau în casa aceea părăsită. Au fost nişte oameni la locul lor. Aveau două fete, ambele la şcoli particulare renumite. El avea două sau trei restaurante mai mici.

  — De ce-au plecat?

  Fata şi-a ţuguiat buzele de parcă ar fi vrut să spună „nu ştiu”.

  — Cred că făcuseră datorii. Au dispărut pur şi simplu peste noapte. Acuşi se împlineşte anul. Buruienile au năpădit grădina, pisicile sunt tot mai multe, locul a devenit periculos… Mama mea e foarte supărată.

  — Sunt chiar atât de multe pisici? Fata ridică privirile, cu ţigara în gură.

  — Tot felul de pisici. Unele au rămas fără blană, altele au un singur ochi… Şi în locul ochiului o bucată de carne… Groaznic!

  Am dat din cap.

  — Eu am o rudă care are şase degete la o mână, continuă ea. E puţin mai mare decât mine. Lângă degetul mic mai are unul, ca de bebeluş, dar îl ascunde cu o dexteritate uluitoare. Nici nu se prea observă. E o fată foarte drăguţă.

  — Aha.

  — Crezi că asemenea anomalii se transmit? Cum se spune… Adică sunt ereditare?

  I-am spus că nu prea ştiu mare lucru despre ereditate.

  A tăcut o vreme. Eu sugeam o bomboană de lămâie şi stăteam cu ochii aţintiţi pe traseul pisicilor, încă nu-şi făcuse apariţia niciuna.

  — Sigur nu vrei să bei şi tu ceva? Eu mă duc să-mi iau o Cola. I-am spus că nu vreau nimic.

  S-a ridicat şi a dispărut printre copaci, târându-şi uşor piciorul bolnav. Am luat o revistă de la picioarele scaunului şi am început să o răsfoiesc. Spre uimirea mea, era o revistă lunară pentru bărbaţi. Fotografia de la mijloc prezenta o femeie în chiloţi subţiri care lăsau să se întrevadă forma pubisului şi părul pubian. Stătea pe un scăunel, într-o poziţie tare ciudată, cu picioarele larg desfăcute. Am pus revista de unde am luat-o, mi-am împreunat mâinile pe piept şi mi-am pironit privirile pe cărarea pisicilor.

  A trecut destul de mult timp până s-a întors fata, cu un pahar de Cola în mână. Era foarte cald afară şi, cum stăteam în bătaia soarelui, simţeam că mi se înceţoşează creierii. Ultimul lucru pe care doream să-l fac era să gândesc.

  Fata reluă firul discuţiei.

  — Ce-ai face dacă iubita ta ar avea şase degete?