— Serios?

  — Nu, glumesc, am spus râzând. Cred că nu m-ar deranja.

  — Chiar dacă ai şti că şi copiii tăi vor moşteni anomalia? Am căzut pe gânduri câteva clipe.

  — Nu, cred că nu. Cu ce deranjează un deget în plus?

  — Dar dacă ar avea patru sâni?

  — Nu ştiu, am răspuns după ce m-am gândit un pic. Patru sâni? Dacă o lăsam să continue aşa, cred că nu mai termina cu întrebările astea ciudate. Am încercat să schimb subiectul.

  — Câţi ani ai?

  — Şaisprezece. Tocmai i-am împlinit zilele trecute. Sunt în anul I de liceu.

  — Ai lipsit mult de la scoală?

  — Când umblu, mă doare încă piciorul. Mai am şi rana de la ochi… La şcoala mea se face mare caz din orice. Nu ştiu ce-ar zice lumea dacă ar şti că am căzut de pe motocicletă. Ca să le-nchid gura, am transmis că sunt bolnavă şi gata. Fără alte explicaţii. Pot lipsi de la şcoală şi un an de zile. N-am nici o grabă să trec în anul II.

  — Probabil că nu.

  — Apropo de ce vorbeam înainte, n-ai avea deci nimic împotrivă să te căsătoreşti cu o fată cu şase degete, dar ai zis că ţi-ar displăcea una cu patru sâni.

  — N-am spus că mi-ar displăcea. Am spus că nu ştiu.

  — De ce nu ştii?

  — Pentru că nu sunt capabil să-mi pun imaginaţia în funcţiune.

  — Dar poţi să-ţi imaginezi o persoană cu şase degete?

  — Oarecum. E mai uşor.

  — Păi care ar fi diferenţa între şase degete şi patru sâni? Am stat să mă gândesc un pic, dar nu am găsit o explicaţie clară.

  — Te sâcâi cu prea multe întrebări?

  — Ţi s-a mai spus lucrul acesta?

  — Mda, uneori.

  Mi-am întors iar privirile spre cărarea pisicilor. Ce naiba căutam eu aici? Nici măcar o pisică n-a apărut la orizont. Cu mâinile încrucişate pe piept, am închis ochii timp de vreo douăzeci-treizeci de secunde. Simţeam cum mi se prelinge transpiraţia pe tot corpul. Razele soarelui mi se păreau ciudat de grele. De câte ori mişca fata paharul, gheaţa dinăuntru răsuna ca nişte tălăngi.

  — Dacă ţi-e somn, dormi. Când apare pisica, te trezesc eu, spuse fata în şoaptă.

  Am închis ochii şi am dat din cap.

  Nu se simţea nici măcar o adiere, iar în jur era linişte desăvârşită. Se pare că guguştiucul plecase undeva departe. Mi-am amintit de femeia de la telefon. Oare chiar o cunoscusem undeva, cândva? Totuşi, nici vocea, nici felul de a vorbi nu-mi păreau familiare, deşi ea mă cunoştea cu siguranţă. Mă simţeam ca într-un tablou de-al lui Georgio de Chirico: umbra femeii traversa strada şi se alungea ca să ajungă la mine. Entitatea aceea trecuse însă dincolo de zona conştientului meu. În urechi îmi răsuna necontenit un clopoţel.

  — Ai adormit? Întrebă ea încet de tot.

  — Nu.

  — Pot să vin mai aproape? Mi-ar fi mai uşor dacă aş vorbi în şoaptă.

  — Nu mă deranjează, i-am răspuns eu fără să deschid măcar ochii.

  Şi-a tras scaunul şi l-a lipit de-al meu. La atingere, lemnul a răsunat a gol.

  Ciudat, mi-am zis eu. Când eram cu ochii deschişi, vocea fetei suna altfel decât atunci când eram cu ei închişi.

  — Pot să vorbesc? Întrebă fata. O să vorbesc încet şi nu-i nevoie să-mi răspunzi. Poţi să şi dormi dacă vrei.

  — De acord.

  — Se spune că e minunat când mori.

  Îmi vorbea direct în ureche şi cuvintele îşi croiau drum în mine împreună cu respiraţia ei caldă şi umedă.

  — De ce? Am întrebat.

  Fata mi-a apăsat buzele cu un deget de parcă ar fi vrut să le sigileze.

  — Nu pune întrebări şi nu deschide ochii. Ai înţeles? Am dat uşor din cap.

  Şi-a luat degetul de pe buzele mele şi l-a pus pe încheietura mâinii.

  — Tare mi-ar plăcea un bisturiu. L-aş despica şi l-aş analiza… Nu mortul, ci chestia aia care arată ca o bucată a morţii. Cel puţin aşa am auzit… Că despre asta ar fi vorba. Moale şi amorţită… Cu un miez tare de nervi paralizaţi. Aş vrea să scot chestia aia din trupul mortului, să o despic şi să văd ce e înăuntru. M-am întrebat întotdeauna ce naiba conţine. Probabil că arată ca pasta de dinţi uscată în tub. Nu crezi? A, nu, te rog să nu-mi răspunzi. Ca un terci spre exterior, dar cu cât înaintezi, cu atât e mai tare. Aş avea chef să tai învelişul exterior şi să scot terciul acela, să folosesc un bisturiu şi o spatulă ca să ajung până la miez. Cu cât aş ajunge mai spre centru, terciul s-ar întări şi aş putea da de miezul acela mic şi drăgălaş. E atât de mic! Ca un rulment… Şi zău că-i tare. Asta e părerea mea. Tu ce crezi?

  Fata îşi drese glasul.

  — Cel puţin aşa gândesc în ultima vreme. Poate din pricină că am prea mult timp la dispoziţie şi n-am cu ce mi-l omorî. Aşa se întâmplă când n-ai ce face, gândurile ţi-o iau razna… Ajung atât de departe, încât nici nu le mai poţi prinde din urmă.

  Şi-a luat degetul de pe încheietura mâinii mele şi şi-a băut restul de Cola. Mi-am dat seama că i s-a terminat băutura după sunetul pe care l-a scos gheaţa.

  — Pândesc eu pisica, aşa că stai liniştit. Te anunţ dacă îşi face apariţia Noboru Wataya. Te rog ţine ochii închişi. Noboru Wataya este cu siguranţă prin apropiere. Sunt absolut sigură că trebuie să apară din clipă-n clipă. O ia prin iarbă, se strecoară pe sub gard, se opreşte să adulmece flori… Şi uite-aşa, se tot apropie, încearcă să ţi-l imaginezi astfel.

  Am încercat,