se poate reconcilia cu democrația, că există un Lenin presupus onorabil și pluralist care a fost bastardizat, adulterat, asiatizat de către Stalin este năruită de tot mai multe informații despre faptul că Gulagul s-a născut în timpul lui Lenin. Revenind la planul general de analiză, consider că este foarte important să nu minimalizăm relevanța aventurii revizionismului marxist. Adam Michnik a scris în repetate rânduri pe acest subiect. Cred că această istorie trebuie reamintită și accentuată pentru a contrabalansa ofensiva celor care astăzi propagă, drept insolite, teribile inovații conceptuale, idei și pasiuni recondiționate. În momentul în care ni se vorbește despre l’hypothèse communiste a lui Alain Badiou ca fiind cine știe ce străpungere teoretică, trebuie să ne reamintim că Badiou, care odată saluta realizările khmerilor roșii și inovațiile Revoluției Culturale a lui Mao, a fost studentul lui Louis Althusser, care a făcut parte el însuși din această istorie a revizionismului cu ale sale răsturnări și tribulații. În anii ’60, acest curent intelectual a fost principalul agent coroziv al dogmei dominante. După ce este atacat din interior, comunismul suferă primul său seism (precum catolicismul care a fost zguduit din temelii de Luther, de protestantism). Revizionismul pune în discuție însăși legitimitatea paradigmei oficiale, o demască drept impostură, mistificare, avatar al presupus depășitei false conștiințe.

Întorcându-ne la cauzele anului 1989, acestea sunt, desigur, politice și economice, dar eu doresc să le accentuez, în ton cu argumentația de până acum, pe cele intelectuale și moral-culturale. Sistemul ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eșecul sistemului, nonreformabilitatea sa incurabilă, degenerescența. Trebuie doar să analizați o fotografie a lui Ceaușescu, Jivkov, Honecker etc. din perioada respectivă pentru a observa că aceștia deveniseră simbolul unei gerontocrații din ce în ce mai senile. Paralizia ideologică este inclusă în degradarea elitelor acestor regimuri. Ele nu mai au ce să ofere. Şi care este proba pentru faptul că sistemul nu mai are nici o resursă internă ideologică? Răspunsul este următorul: momentul proclamării legii marțiale în Polonia la 13 decembrie 1981, când nu se mai recurge la nimic din ceea ce ar fi ținut de ideologie. Se organizează pur și simplu o lovitură de stat militară; exact ca în America Latină. Idealurile luminoase, les lendemains qui chantent, l’avenir radieux sunt înlocuite pur și simplu de tancuri.

Nu trebuie să uităm că simbolul transformării din 1989 îl constituie masa rotundă. Ea este rezultatul unui mai mult sau mai puțin tacit consens între toți actorii implicați. Atât intelectualii, cât și reprezentații nomenklaturii ajung la concluzia că criza era incurabilă. Principalii indicatori au fost ecloziunea unor nuclee de societate civilă și năruirea pretenției de infailibilitate a elitelor comuniste. Totodată, anormalitatea cotidianului leninist este denunțată de o „cultură a drepturilor omului“ care, prin intermediul mișcării disidente, devine calea legitimă de renaștere a societății civile, modalitatea de contrapunere a societății cetățenilor viziunii societale a „socialismului real existent“. Polonia este cazul paradigmatic în acest sens, aici se află începutul sfârșitului. În primul rând, această țară cunoaște expriența tuturor celor trei momente fundamentale în prăbușirea comunismului: 1956, 1968 și 1989. În al doilea rând, noua modalitate de identificare a indivizilor cu politicul își găsește manifestarea practică în victoria epocală în alegerile din iunie 1989 a Solidarității și în numirea în poziția de prim-ministru a lui Tadeusz Mazowiecki, intelectual laic catolic, apropiat și ca idei de Papa Ioan Paul al II-lea. Se inaugurează astfel un nou ciclu al istoriei europene și mondiale, Războiul Rece apropiindu-se vertiginos de sfârșit.

Într-un eseu faimos despre Mihail Gorbaciov (din păcate, nu este inclus în nici una dintre colecțiile de eseuri traduse în limba română), Adam Michnik propunea o viziune foarte interesantă. El afirmă: dacă ne gândim că Solidaritatea a fost marea mișcare de Reformă în interiorul Bisericii comuniste, atunci gorbaciovismul reprezintă Contrareforma. Nu antireforma. Să nu facem o confuzie; Contrareforma nu a fost o antireformă. Ea a dus la modernizarea fundamentală a Bisericii Catolice și la integrarea a numeroase elemente din Reformă în interiorul catolicismului. Putem spune că Gorbaciov a fost ultimul revizionist. El a crezut în mitul renașterii socialismului, al regenerării prin întoarcerea la sursele percepute drept nealterate ale leninismului. În ’87–’88, Gorbaciov a devenit tot mai convins de anacronismul doctrinei hegemoniste. Nu a spus-o în declarații publice, ci într-o carte de sertar, pe care a distribuit-o doar unor prieteni și care a fost puternic influențată de un volum foarte important în istoria social-democrației, și anume Eduard Bernstein, Despre premisele socialismului. Gorbaciov afirmă în acel moment: „Poate că într-adevăr tot drumul leninist a fost o eroare.“ Fenomenul Gorbaciov este răspunsul ecleziei comuniste la sfidarea cu adevărat reformatoare care este Solidaritatea. Lucrurile merg însă mult mai departe și, la un moment dat, nici Marele Contrareformator nu mai poate să țină totul sub control.

În 1989 asistăm la sfârșitul unui misionarism egocentric și narcisist la nivelul intelectualității. Aceasta este deopotrivă vocea care articulează noul discurs emancipator și grupul care-și pierde poziția colosală deținută în sistemul comunist. Totodată, se întâmplă ceva foarte interesant cu intelectualii atât în Europa de Est, cât și în cea de Vest. Este vorba despre ceea ce filozoful francez Olivier Mongin a numit „apariția figurii intelectualului democratic“ – un intelectual care în perioada interbelică este doar marginal, neavând impactul pe care îl au figurile profetice. Intelectualul democratic nu este oracular sau misionar. El îmbrățișează, chiar și pe termen scurt, valorile conservator-liberale. Exemple pentru cazul românesc, înainte de venirea comunismului, sunt N. Carandino, M. Fărcășanu sau N. Steinhardt. Nu cunosc foarte multe cazuri în alte țări din Europa de Est care să fi fost atât de puțin studiate. Sunt un mare admirator al Jurnalului fericirii, dar este păcat, în opinia mea, că textele constituționaliste ale lui Steinhardt nu