― Dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu voi rămîne fidel legilor fizicii, pînă ce nu mă voi vedea obligat să renunţ la ele. Dacă n-am găsit giroscoape în Rama, probabil n-am căutat destul de bine în locurile cuvenite.

Ambasadorul Bose observă că Perera devenea nerăbdător. În mod normal, exobiologului îi plăcea să se angajeze în speculaţii. Acum, pentru întîia oară, avea însă date precise pe care să se bizuie. Ştiinţa sa, multă vreme considerată o rudă mai săracă, se transformase peste noapte.

― Perfect… dacă nu mai sînt alte comentarii, dr. Perera are de făcut o comunicare importantă.

― Vă mulţumesc, domnule ambasador. Am văzut cu toţii că deţinem în prezent o formă de viaţă ramană, iar alte cîteva au fost observate în apropiere. Medicul-şef de pe Endeavour a redactat un raport complet despre disecţia creaturii-păianjen.

Trebuie spus din capul locului că unele rezultate uimesc şi că în alte condiţii aş fi refuzat să le dau crezare.

În mod clar, păianjenul este organic, deşi chimia lui diferă de a noastră din multe puncte de vedere; conţine cantităţi considerabile de metale uşoare. Totuşi, din raţiuni principiale, ezit să-l denumesc animal.

Unu: nu pare să posede gură, stomac, intestine… nici o modalitate de digerare a hranei! Doi: nu are organe respiratorii, plămîni, sînge, sau aparat de reproducere…

Mă veţi întreba: atunci ce are? Ei bine, există o musculatură simplă, ce-i controlează cele trei picioare şi cele trei tentacule, ori senzori. Posedă creier… destul de complex, dirijînd în special vederea tri-oculară. Dar optzeci la sută din trup este alcătuit dintr-un fagure de celule mari, care şi-au făcut simţită prezenţa medicului-şef într-un mod atît de neplăcut. Dacă Ernst ar fi fost mai norocoasă, ar fi recunoscut-o la timp, deoarece respectiva structuri ramană există pe Pămînt… la cîteva animale marine.

În cea mai mare parte, păianjenul constituie pur şi simplu o baterie, foarte asemănătoare cu pilele electrice. În acest caz, curentul nu e folosit pentru auto-apărare. Este sursa de energie a creaturii! Tocmai de aceea ea nu prezintă căi de digestie sau de respiraţie; nu necesită asemenea mijloace primitive. Şi întîmplător, asta înseamnă că s-ar simţi perfect în vid…

Avem prin urmare o fiinţă care prin scop şi intenţie nu reprezintă decît un ochi mobil. Nu are organe de manipulare; tentaculele sînt mult prea fine. Dacă mi s-ar da aceste amănunte despre o maşină, aş spune că e un simplu mijloc de recunoaştere.

Comportamentul se potriveşte descrierii. Păianjenii nu fac altceva decît să alerge şi să privească lucrurile. Asta e tot ceea ce pot…

Celelalte arătări diferă însă. Crabul, steaua-de-mare, rechinii, alte denumiri mai potrivite nu avem, sînt evident capabile să manipuleze obiecte în mediul lor, părînd specializate pentru anumite funcţii. Presupun că şi ele se alimentează cu energie electrică deoarece, aidoma păianjenului, nu posedă orificii bucale.

Sînt convins că înţelegeţi problemele biologice ce decurg de aici. Oare astfel de creaturi au evoluat în mod natural? Personal, nu o cred. Par a fi proiectate, asemenea roboţilor, pentru anumite munci. Dacă ar trebui să le descriu; le-aş spune roboţi ― roboţi organici ― ceva pentru care pe Pămînt nu există analogie.

Dacă Rama este o navă, poate că ei fac parte din echipaj. Cît despre modul cum s-au născut, cum au fost construiţi, îmi vine greu să am vreo părere. Bănuiesc că răspunsul se găseşte în New York. Dacă Norton şi oamenii lui vor aştepta suficient, s-ar putea să întîlnească fiinţe din ce în ce mai complexe, cu un comportament imprevizibil. La un moment dat îi vor întîlni probabil şi pe Ramani, pe adevăraţii creatori ai acestei lumi.

Cînd se va petrece asta, domnilor, nu va mai fi nici un fel de îndoială…

35. CURIER SPECIAL

Comandantul Norton dormea adînc atunci cînd transmisionistul l-a smuls din ţinutul viselor. Se afla în vacanţă, cu familia sa marţiană, zburînd peste vîrful uimitor şi încununat de zăpadă al lui Nix Olympica: cel mai măreţ vulcan al Sistemului Solar. Micuţa Billie îi povestea ceva; n-avea să mai ştie niciodată ce anume…

Visul se risipi; realitatea o reprezenta ofiţerul de cart al navei.

― Iartă-mă că te-am trezit, şefule, rosti locotenentul Kirchoff. O prioritate Trei A de la cartierul general.

― Spune, făcu Norton somnoros.

― N-am cum. Este codificată, pentru Comandant, personal.

Norton se deşteptă imediat. În întreaga lui carieră recepţionase de trei ori un astfel de mesaj şi de fiecare dată adusese necazuri.

― Drace! exclamă el. Acum ce facem?

Locotenentul nu se obosi să-i răspundă. Fiecare înţelegea perfect despre ce era vorba; o situaţie neprevăzută în Regulamentul de Bord. În mod normal, comandantul se găsea la numai cîţiva metri de cabina sa, unde păstra codul în seif. Dacă pornea imediat, Norton ar fi ajuns epuizat pe navă, în patru-cinci ore. Nu aşa trebuia soluţionată o prioritate de Clasă AAA.

― Jerry, spuse în sfîrşit. Cine-i la centrală?

― Nimeni. Eu singur am făcut legătura.

― Înregistrarea e oprită?

― Printr-o stranie încălcare a regulamentului, da.

Norton zîmbi. Jerry era cel mai bun ofiţer de cart pe care-l avusese vreodată. Ştia să anticipeze.

― O. K. Ştii unde ţin cheia. Cheamă-mă tu.

Următoarele zece minute aşteptă cît mai răbdător, încercînd, fără prea mare succes, să se gîndească la alte lucruri. Detesta să irosească efort cerebral; era greu de prevăzut c-ar fi ghicit conţinutul mesajului şi oricum, urma să-l afle în curînd. După aceea n-avea decît să-şi facă griji în mod eficient.

Cînd locotenentul îl sună din nou, glasul îi era în mod limpede plin de încordare.

― Nu-i tocmai urgent, şefule… încă o oră nu contează. Prefer să evit radioul, îl trimit printr-un mesager.

― Dar de ce… în sfîrşit bine… mă încred în judecata ta. Cine-l va aduce?

― Chiar eu. Vă anunţ cînd ajung la Butuc.

― Deci Laura rămîne de cart…

― Pentru cel mult un ceas. Mă voi întoarce imediat la bord.

Un medic nu avea capacitatea de a fi ofiţer de cart, tot aşa cum un comandant de navă nu putea executa o operaţie. Uneori, în cazuri excepţionale, poziţiile