A aflat, de asemenea, că pentru rugăciune au locuri comune, unele în afara porţilor oraşului, în case pustii, sau chiar în arenaria. Acolo îl adoră pe Christos, cântă şi petrec. Asemenea locuri sunt multe. Chilon presupune că Ligia merge în altele decât Pomponia, anume ca în caz de judecată şi cercetări, să poată jura cu inima curată că nu ştie unde-i adăpostită. Poate că prezbiterii au sfătuit-o să fie aşa de prudentă. Când Chilon are să cunoască aceste locuri, am să merg şi eu împreună cu el şi, dacă zeii au să-mi permită s-o zăresc pe Ligia, îţi jur că de data asta n-are să scape din mâinile mele.

Mă gândesc mereu la locurile acelea de rugăciune. Chilon nu vrea să mă duc cu el. Se teme, dar eu nu pot să stau în casă. Am s-o recunosc dintr-o dată chiar travestită, sau cu faţa acoperită. Ei se strâng acolo noaptea, dar eu am s-o recunosc, şi noaptea. Aş recunoaşte-o oriunde, numai după mişcări şi după glas. Am să merg şi eu deghizat mereu la ea, aşa că am s-o recunosc. Chilon trebuie să vină mâine, să mergem acolo. Am să iau şi arme cu mine. Câţiva din sclavii mei trimişi în provincie s-au întors fără nici un rezultat. Însă acum sunt sigur că ea este aici, în Roma, poate chiar prin apropiere. Am vizitat şi singur mai multe case, sub pretext că vreau să le închiriez. La mine are să-i fie de o sută de ori mai bine, căci acolo trăieşte un furnicar de sărăcime. Doar n-am să fiu zgârcit tocmai faţă de ea. Scrii că am ales bine: da, am ales grijile şi frământările. O să cercetez mai întâi casele din oraş, apoi pe cele de dincolo de porţi. Îmi aduc speranţe noi fiecare zi care vine, altfel n-aş mai putea trăi. Spui că trebuie să ştii să iubeşti. Am ştiut şi eu să vorbesc de dragoste cu Ligia, dar acum doar tânjesc şi-l aştept pe Chilon. Mi-e nesuferit să stau în casă. Adio!”

Capitolul  XVI

A trecut însă destulă vreme şi Chilon nu s-a mai arătat, iar Vinicius nu mai ştia ce să creadă. Degeaba îşi tot spunea că cercetările, ca să ducă la un rezultat, trebuie făcute cu încetul. Sângele-i fierbinte şi firea lui repezită se revoltau împotriva glasului raţiunii. Să nu faci nimic, să stai cu mâinile încrucişate, în expectativă, era ceva cu totul opus caracterului său. Aşteptarea îl scotea din sărite. Se convinse că hoinăreala pe străzile oraşului, în mantie neagră de sclav, e zadarnică, nu-i decât o amăgire a propriei lui inactivităţi şi n-are cum să-i liniştească. Liberţii lui, oameni ageri, cărora le poruncise să caute pe cont propriu, se arătaseră de o sută de ori mai puţin îndemânatici decât Chilon. În acelaşi timp, dragostea pe care o nutrea pentru Ligia nu împiedica să se trezească în sufletul lui o îndârjire de jucător care vrea să câştige. Aşa fusese Vinicius întotdeauna. Din anii cei mai fragezi, făcuse tot ce voise cu patima omului care nu înţelege c-ar putea exista ceva la care trebuie să renunţe. Disciplina militară pusese la timp, ce-i drept, o frână caracterului său nestăpânit, dar totodată sădise în el convingerea că fiecare ordin pe care-l dădea subalternilor săi trebuie să fie îndeplinit, iar şederea mai îndelungată în Răsărit, printre oameni docili şi învăţaţi cu supunerea de sclav, l-a întărit în convingerea că pentru voinţa lui nu există oprelişti. Mai sângera acum şi amorul lui propriu greu rănit. La toate acestea se mai adăuga faptul că fuga Ligiei era pentru el ceva de neînţeles, o enigmă cu a cărei dezlegare îşi chinuia mintea până-n pragul nebuniei. Simţea că Acteea spusese adevărul şi că el nu-i fusese indiferent Ligiei. Dar dacă era aşa, de ce a preferat o viaţă pribeagă, în mizerie, dragostei lui, mângâierilor şi traiului în casa lui îndestulată? La întrebarea asta nu găsea răspuns. În schimb, ajunsese la o anumită convingere, încă tulbure, că între el şi Ligia, între credinţele lor, între lumea lui şi a lui Petronius şi lumea Ligiei şi a Pomponiei Graecina exista o deosebire şi o adâncă neînţelegere ca o prăpastie, pe care nimic nu poate s-o umple. Atunci avea sentimentul că pierderea Ligiei e inevitabilă, iar la gândul acesta îi pierea şi bruma de echilibru în care voia să-l menţină Petronius. Avea momente când nici el nu mai ştia dacă o iubeşte sau o urăşte pe Ligia, ştia doar că trebuie s-o găsească şi că ar prefera să-l înghită pământul, decât să n-o mai vadă şi să n-o posede. Cu puterea închipuirii o vedea uneori atât de amănunţit de parcă ar fi fost în faţa lui. Îşi amintea fiecare cuvânt pe care i-l spusese şi pe care-l auzise de la ea. O simţea aproape, la pieptul lui, în braţele lui şi atunci dorinţa îl mistuia ca o flacără. O iubea şi o chema. Când se gândea că l-a iubit, că ar fi putut să-i ofere de bunăvoie tot ce ar fi dorit de la ea, îl cuprindea o durere grea, nemărginită şi o mare duioşie îi îneca sufletul ca un val. Avea şi momente când turba de furie şi se complăcea gândindu-se la umilinţele şi torturile cărora o s-o supună pe Ligia când o s-o găsească. Voia numai s-o aibă, dar s-o aibă ca pe o sclavă călcată în picioare, şi în acelaşi timp simţea că, dacă ar avea posibilitatea să aleagă între a fi sclavul ei, sau a n-o mai vedea niciodată în viaţă, ar prefera să fie sclavul ei. Erau zile când se gândea la urmele pe care le-ar lăsa bastoanele pe trupul ei